Nu stiu daca v-am povestit vreodata despre Wojtek, prietenul meu din Polonia. Ne-am cunoscut in timpul bursei mele Erasmus din Varsovia, la singurul curs pe care il faceam impreuna cu colegii mei polonezi. A fost prietenie la prima vedere: era roacker, vorbea engleza cu un accent britanic teribil si ma face sa rad in hohote.

Am petrecut multe ore ascultandu-l vorbind despre diplomatia europeana si el pe mine despre dorul de casa. :)) M-a ajutat de multe ori la cumparaturi, m-a acceptat in gasca lui de prieteni cu care am colindat cimitirele de Sarbatoarea Tuturor Mortilor, a incercat (fara success!) sa ma invete mai mult decat cele cateva boabe de poloneza pe care le stiam. Cand am plecat acasa, insa, desi am facut schimb de adrese de e-mail, eram sigura ca subreda noastra prietenia se va incheia.

Apoi, la o saptamana de la intoarcere am primit primul mail: voia sa vada cum a fost drumul, daca m-am readaptat la limba :)). I-am raspuns, mi-a raspuns, si asa au trecut 3 ani de mailuri. El imi scrie despre Smok, ciobanescul lui de 11 ani, eu despre Lily. El m-a incurajat inainte de licenta, eu l-am certat ca s-a lenevit si a asteptat un an de la incheierea facultatii pana sa dea admiterea la “Academy of Young Diplomats”. Povestim despre fetele si baietii din vietile noastre, despre filme, despre unde am vrea sa mergem daca am avea un catralion de bani…

E o prietenie simpla, genul de care multi cred ca nu pot exista intre un baiat si o fata. Ei bine, eu sunt una dintre fetele alea atat de norocoase incat am mai multi prieteni-baieti foarte dragi sufletului meu. Niste prieteni atat de iubitori si protectori, incat daca voi fi vreodata ceruta in casatorie, Alesul va trebui sa treaca nu doar pe la tata, ci si pe la ei inainte sa-i pot spune “Da!”. :))

Revenind la Wojtek, insa. Imi scrie inainte de ziua mea sa-mi ceara adresa de acasa, pentru ca, spune el, vrea sa-mi trimita un mic cadou. L-am tras de limba cale de vreo 10 mailuri pana sa-mi divulge surpriza: voia sa-mi trimita o colectie de filme care credea ca mi-ar placea si…ceva de mancare. :)) Oricat am insistat apoi pe tema asta a fost tacut ca un mormant.

Apoi Ligia a descoperit in weekend mandatul postal si azi am putut sa-i raspund lui Wojtek la avalansa de “Is it there yet, is it there yet???”. Iar in seara asta m-am dus si l-am ridicat de la Posta. Bineinteles ca am bombanit tot drumul spre Oficiul Postal si inpoi, inotand prin troienele de zapada, alunecand, scapand pachetul, impiedicandu-ma de fular…

Am ajuns intr-un final acasa si am taiat frenetica benzile de scotch de pe pachet. L-am deschis si am ramas inmarmurita. Imi impachetase cu o grija cvasi-materna in bubble wrap doua cutii de conserva de lapte condensat. I-am spus cand eram la cumparaturi acum vreo 4 ani intr-un hypermarket din Varsovia ca in liceu aveam o prietena din Republica Moldova care imi aducea de acasa lapte condensat la borcan, dupa care eram innebunita (pentru necunoscatori, laptele condensat produs de rusi e un fel de budinca de culoarea caramelului foarte dulce si lipicioasa). N-am mai adus vorba de laptele condensat al adolescentei mele de 4 ani de zile. Si el a tinut minte!

Bineinteles ca mi-a luat vreo 20 de secunde sa desfac conserva si alte 5 sa gasesc cea mai mare lingura din sertar, dupa care am abandonat bunul-simt elementar si m-am infundat cu lapte condensat pana am simtit ca plesnesc. Moment in care am luat o pauza, am constientizat ca daca mai iau o singura lingurita explodez ca un balon, si apoi am trecut peste gandul asta neplacut, reusind sa mai infulec doua linguri. 😀 Basically asta e sistemul meu infailibil in materie de mancare preferata.

Fiind atat de preocupata sa ma contopesc si sa devin una cu laptele meu condensat, nici n-am bagat de seama celalalt pachetel invelit in bubble wrap, un suport de DVD-uri. Dupa ce bestia devoratoare de lapte condensat din mine a fost satisfacuta, am alergat la laptop sa introduc pe rand cele 12 DVD-uri pe care Wojtek nu le-a insemnat (sunt convinsa ca a facut-o intentionat sa se distreze pe seama mea).

Am deschis fiecare DVD ca pe un cadou in dimineata de Craciun. Si ce filme! In principiu, toate filmele clasice pe care a dedus din discutiile noastre ca nu le vazusem, si care a crezut ca mi-ar placea. De la Metropolis din 1927, la The Philadelphia Story din 1940, la Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb din 1964 (ok, mi-a trimis vreo 7 filme regizate de Kubrick), la Guess Who’s Coming to Dinner din 1967, The Color of Magic si HogFather din 2008 si 2006, dupa cartile lui Terry Pratchett (I’m a big Terry Pratchett fan si la fel e si Wojtek). In total, 49 de filme din care am vazut, spre marea mea mahnire, doar doua: Casablanca si 1984.
Acum va las pentru ca trebuie sa-mi fac my beauty sleep. De maine seara (sau din seara asta, ca a trecut de 12) trebuie sa incep un maraton de filme (in paralel cele clasice primite in seara asta cu nominalizatele la Oscar de anul acesta).
Daca m-ati fi intrebat acum cateva zile care e greutatea unui pachet care m-ar face fericita, n-as fi putut sa va spun. Azi stiu ca e de 1,804 grame. 🙂