– Cine a lăsat astea aici pe masă?

– O fată, dar n-am văzut-o.

– Nu şi-a trecut numele în caiet, handicapata?

– Nu cred, stai că verific.

– Da’ ştii măcar cum arată?

– Nu sunt sigură…

– Lasă că ţi-o prind eu! Şi-atunci să vezi cum mă bag în ea! Să se-nveţe minte! Şi tu când o vezi să o faci cu ou şi oţet, auzi?

– Da.

Următorul dialog s-ar fi putut petrece între gardiana şefă şi cea adjunctă, pe holurile penitenciarului pentru femei Târguşor din satul cu acelaşi nume. Şefa ar fi învăţat-o pe subalternă cum să bage spaima în deţinute şi cum să „le înveţe minte”.

De fapt, scena s-a petrecut mult mai aproape de noi. Mai bine spus astăzi, la biblioteca facultăţii mele, între o bibliotecară mai veche, şi una recent angajată. Iar „handicapata” care uitase nişte cărţi pe masă este colegă cu mine de an, dar nu le-aş fi spus cum o cheamă nici dacă mă torturau.

Femeile astea în mod cert şi-au ratat vocaţia. În Epoca Antică ar fi făcut istorie torturând creştinii şi aruncându-i la lei. Mai apoi, în Evul Mediu, şi-ar fi câştigat existenţa vânând femei acuzate de vrăjitorie şi arzându-le pe rug, pentru ca, în plină epocă modernă, să fi ajutat la „purificarea” rasei aeriene.

Exagerez, evident, dar replicile lor m-au lăsat mască. Le-aş fi întrebat cum îşi permit să se adreseze astfel unei studente, dacă falca mea nu ar fi fost ocupată să stea căzută de un metru. „Mă bag în ea” şi „s-o faci cu ou şi cu oţet” fac mai nou parte din fişa postului de bibliotecară şi eu nu ştiam? Last time I’ve checked, tot ce trebuia să faci era să fii scârbită şi să te prefaci mereu ocupată cu orice altceva decât ajutatul studenţilor cu cărţile (a, da, şi cu butt kissingul profilor).

Bibliotecara mea din liceu era o femeie mărunţică, ce purta mereu o rochiţă maro sau neagră şi o pereche de ochelari imenşi, tip fund-de-borcan. Cu toate acestea, era cea mai amabilă persoană şi ţi-era mai mare dragul să povesteşti cu ea la pauză despre ce ai mai citit. O dată ştiu că am chiulit la latină şi m-am ascuns la ea, printre rafturi. Mi-a făcut un ceai de tei.

Însă scârbotecarele FJSC te umplu de nervi. Intri student normal, dornic să citeti, şi ieşi complet scârbit şi dornic să nu mai calci pe acolo niciodată. Şi ne mai întrebăm de ce biblioteca e aşa evitată de studenţi? Păi dacă vreau să mi se facă greaţă, prefer să mănânc gândaci. Măcar ştiu o treabă.