Pe locul II al podiumului celor mai proaste intalniri se afla The Guy Next Door, un tip care nu m-as fi asteptat nicio secunda sa intre intr-un astfel de top.

In primul rand pentru ca a trecut summa cum laude de primele doua intalniri. Ne-am simtit amandoi foarte bine (dupa cum mi-a confirmat si el) si toate semnalele indicau ca suntem nu pe calea cea buna, ci chiar pe autostrada cea buna.

Pentru a treia intalnire a ales el un restaurant foarte fancy, din ala unde chelnerii au manusi albe si sunt frapiere pe mese. Tin minte ca, in ciuda decorului care ma stanjenea putin, ma simteam in largul meu cu el si am inceput sa glumesc in legatura cu felurile de mancare ale carora nume nu le puteam pronunta bine.

De aperitiv si de felul principal am trecut povestind absorbiti si aproape nici n-am remarcat cand am ajuns la desert. Si, in timp ce asteptam perele Williams in nu stiu ce sos, tipul ma priveste zambind si-mi marturiseste ca vrea sa se mute si ca si-a gasit un apartament pe Turda (pe vremea aia stateam la intersectia Turda cu 1 Mai).

–  Ce tare! ii raspund eu naiva. O sa stai aproape de mine!
–  Stiu, imi raspunde The Guy Next Door, zambind cu subinteles. Tocmai de-asta ma mut…

Ma pregatesc sa rad, dar nu mai am cand. Pentru ca in secunda doi imi spulbera orice speranta ca ar fi fost o gluma, explicandu-mi cum noi doi suntem suflete pereche, cum deocamdata vrea sa stea cat mai aproape de mine si cum poate in curand o sa ma mut eu in noul lui apartament sau el la mine.

Say whaaaaaat?! Am luat o gura mare de vin pentru ca brusc in gatul meu se facuse Desertul Gobi. Dupa care am incercat sa-i explic ca n-ar trebui sa ne grabim, ca nu ne cunoastem aproape deloc, ca e abia a treia intalnire, ca hai sa vedem cum evolueaza lucrurile etc. etc. Dar indiferent cat de logica si persuasiva credeam eu ca sunt, baiatul nostru stia una si buna. N-a mai intalnit pe nimeni ca mine, this is it, n-avem de ce sa pierdem timpul, planetele s-au aliniat bla, bla, bla.

Cand a sosit, in sfarsit, desertul, deja nu mai eram singuri la masa. In jurul nostru se inghesuiau proiectiile viitorilor nostri copii cu jucariile si hainutele lor, proiectiile bibliotecilor, canapelelor si draperiilor viitorului nostru apartament, ale bagajelor viitoarelor noastre concedii impreuna, ale rudelor mele si rudelor lui, ale cartilor mele si albumelor lui, ale ficusilor, tavilor de prajituri si sistemelor home cinema pe care urma sa le cumparam, toate intr-o piramida ce aveam impresia ca urma sa se prabuseasca in orice moment pe mine.

M-am scuzat sa merg la baie, m-am ridicat aproape impleticindu-ma si am evitat in ultimul moment coliziunea cu proiectia viitoarei noastre masini de spalat vase. Dupa care mi-am petrecut cateva minute in oglinda baii, cu apa rece suvoindu-mi pe incheitura mainii, incercand sa ma conving ca nu visez. Cand m-am intors, am evitat sa privesc spre servetelul lui: eram convinsa ca in absenta mea desenase pe el schita viitoarei noastre case.

Intalnirea cu The Guy Next Door a fost, intr-adevar, freaky, si l-a facut sa-si piarda sufixul “definitely” mai repede decat pot sa-mi scot cardul din portofel, atunci cand o rochie care imi place e la reduceri.

Cu toate astea, nu se compara nici pe departe cu intalnirea cea mai plina de adrenalina din viata mea, cu un campion national la K1, pe care l-am botezat The Karate Guy. Despre asta, insa, in episodul viitor. 😉