Când suntem mici, suntem întrebați obsesiv ʺCe vrei să te faci când crești mare?”. Mai târziu, la examene și la interviurile de angajare, întrebarea se schimbă în ”Cine e modelul tău în viață?”. Nimeni nu ne întreabă însă niciodată ”Cine e modelul tău în dragoste?”, deși eu, una, cred că dacă am avea răspunsul la întrebarea asta (sau măcar dacă am încerca să-l descoperim) am duce o existență mult mai simplă.

***

Am citit acum câțiva ani un interviu cu Helena Bonham Carter și Tim Burton și am decis atunci că ăsta e modelul meu de dragoste contemporană. Helena și Tim cu cele două case separate ale lor, unite printr-un hol uriaș. Cu cele două bucătarii și cele două dormitoare și cu imensa înțelegere față de personalitatea și nevoile partenerului.

Citeam atunci că cele două locuințe sunt mobilate total diferit (a Helenei cu accesorii feminine și vintage, a lui Tim în stil gotic, cu scheleți și alte bizarerii) și că cei doi dorm separat în majoritatea nopților pentru că Tim e insomniac și îi place să se plimbe prin casă noaptea, iar când adoarme, Helena nu suportă sforăitul lui. Dar că, în rest, își petrec după-amiezile în living-ul ei, uitându-se la televizor sau serile gătind, tot în bucătăria ei (și el are una, dar e nefolosită). ”It really is a great idea. You never have to compromise emotionally or feel invaded.”, explica atunci actrița despre modul lor de conviețuire atipic.

Nu spun că mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă separată față de bărbatul pe care îl iubesc, ci doar că mi-aș dori să găsim o soluție la fel de inventivă și personalizată pentru a ne acomoda individualitățile și nevoile diferite.

***

Prin 2007 l-am descoperit pe Devendra Banhart, în camera de cămin a prietenei mele, Perla, din Cracovia. Folkul lui psihedelic se potrivea perfect cu ceaiul de tei, cu ploaia de afară și cu străduțele pietruite ale orășelului medieval. Datorită lui Devendra am descoperit cea de-a doua poveste de dragoste aspirațională.

În iarna lui 2010, Ana Kraš, un fotograf și designer de decorațiuni interioare din Belgrad a fost trimisă de o revistă tocmai în Los Angeles, pentru a-l fotografia pe Devendra Banhart pentru un articol. La mai puțin de 5 minute de când a întâlnit-o, muzicianul a cerut-o de soție. Ea a povestit mai târziu că s-a speriat și a vrut să plece, dar, împotriva oricărei rațiuni, a rămas. Și n-a mai plecat de atunci de lângă el.

Nu atât insolitul începutului lor de relație, cât felul în care se susțin și se inspiră unul pe celălalt îl consider de invidiat. Am citit un interviu pe care Ana l-a dat pentru un blog de design, iar una dintre întrebări, deloc surprinzător, era cine este modelul ei în viață. Răspunsul ei este cel pe care sper să-l dau și eu, într-o bună zi.

Because of the many choices no one ever like to answer this question, but which single living person do you think is currently your greatest inspiration? And why?

It’s actually very easy to answer this question. I am very very much in love and my man is my giant inspiration. His name is Devendra Banhart. You might have heard his music, or saw his drawings. Everything he is and he does moves me so much and makes me so happy. So many talents in one person, I am still beautifully shocked. Since I met him, he made me grow each day so much.

***

Oamenii de mai sus și poveștile lor de dragoste sunt idealul spre care tind; adevărul este însă că majoritatea relațiilor pe care le-am avut până acum au urmat mai degrabă modelul Marina Abramović și Ulay.

Cei doi artiști au colaborat la sfârșitul anilor ʹ70 și începutul anilor ʹ80 folosindu-și corpurile pentru a studia concepte precum ”egoul” și ”identitatea artistică”. Una dintre cele mai cunoscute performance-uri ale lor a fost cea numită ”Breathing In/Breathing Out” (1977).

În cadrul ei, Marina și Ulay (care erau și iubiți) și-au unit gurile ca într-un sărut și au inhalat aerul expirat de celălalt până și-au consumat reciproc tot oxigenul. La 17 minute de la începutul performance-ului, cei doi au căzut pe podea în stare de inconștiență, intoxicați cu dioxid de carbon. Ceea ce au vrut să exploreze prin acest happening a fost modul în care un individ e capabil să ”absoarbă” viața unei alte persoane, schimbând-o și distrugând-o.

După peste un deceniu de colaborare artistică și de iubire, Marina și Ulay au decis să se despartă. În 1988, fiecare a pornit din alt capăt al Marelui Zid Chinezesc și a mers pe jos 2.500 de km. După 90 de zile s-au întâlnit la mijloc, s-au sărutat și și-au spus adio. Am plâns pe ascuns văzând imaginile cu despărțirea lor în ”Marina Abramovic: The Artist Is Present” (vi-l recomand; e unul dintre cele mai emoționante filme pe care le-am văzut în 2012).

Probabil nici unul dintre noi n-a făcut experimentul cu autosufocarea de mai sus, dar aproape toți am fost la un moment dat într-o relație toxică, în care uniunea cu celălalt ne-a lăsat devitalizați și lipsiți de identitate. Și, chiar dacă n-am parcurs jumătate din Marele Zid, cu toții am trecut prin despărțiri lungi și sfâșietoare, la capătul cărora ne-am simțit epuizați și sfârșiți, din toate punctele de vedere.

Poate că a conștientiza ce nu-ți dorești într-o relație este la fel de important ca a știi ce vrei de la ea. În cazul ăsta, le mulțumesc anti-modelelor mele, Marina și Ulay, și tuturor experiențelor cvasi-traumatizante care m-au adus astăzi mai aproape de ideal. 🙂