Sunt niste momente in viata, destul de rare de altfel, in care am impresia ca traiesc o scena dintr-un film. Iar sentimentul asta e atat de puternic, incat uneori ma surprinde ca la finalul lor nimeni nu striga “Cut!”.

Azi noapte, de exemplu, am fost cu un prieten la o petrecere aniversara. La un moment-dat, spre dimineata, toata lumea din club a plecat, ca la un semnal secret. Dar absolut toata lumea. Am ramas doar noi doi, bodyguardul si femeia de serviciu, care a inceput sa mature. Si, in peisajul asta pustiu, am ras si am dansat de nebuni pana in zori, ca si cum am fi inchiriat intreg localul special pentru asta. Si, in timp ce faceam piruete in incaperea imensa si goala, mi-am dat seama ca acest moment n-ar putea sa se incheie decat cu creditele de final.

Mi-aduc aminte insa de unul dintre cele mai puternice sentimente de “Is this even real?”. Se intampla acum un an, in timpul vacantei mele la Roma. Pentru ca aveam avionul de intoarcere foarte devreme in zori, cand inca nu circulau mijloacele de transport in comun, am rugat-o in ajun pe receptionere de la hostel sa-mi cheme un taxi. Tipa m-a intrebat insa daca nu vreau sa inchiriez o masina de la o firma cu care ei lucreaza in mod obisnuit. Am acceptat. A doua zi, cu noaptea in cap, ma urcam in masina neagra parcata in fata hostelului.

Tin minte doar ca eram moarta de somn, ca aveam surprinzator de mult loc sa ma intind in masina si ca soferul parea ca sta foarte departe. La cateva minute dupa ce am pornit, m-a intrebat la ce ora am avionul. Cand i-am raspuns, mi-a spus ca ajungem prea devreme, apoi m-a intrebat daca n-as vrea inainte de asta sa ma duca undeva in Roma, oriunde vreau, sa-mi iau “La revedere” de la oras. I-am raspuns “Piazza Venezia”, primul loc pe care il vizitasem. Ciclicitatea mi se parea de bun augur.

Am ajuns in Piazza Venezia, am coborat din masina si, dupa doi pasi, it hit me. Coborasem dintr-o limuzina. Masina neagra, in care mi se parea ca am bizar de mult loc si in care erau prea multe banchete, era o limuzina. Si, dintr-o data, am inceput sa am un sentiment bizar de Breakfast at Tiffany’s. Am urcat Capitoliul incet, fredonand Moon River si bucurandu-ma de ultimele momente intr-o Roma luminata de mii de beculete.

Cand am coborat, Tonino, minunatul meu sofer, ma astepta sprijinit de portiera. Imi venea sa rad de cat de ireala parea imaginea unui barbat in costum care imi deschidea usa unei limuzine, noaptea, in Roma.

Felice? m-a intrebat. Probabil aveam un imens zambet tamp pe fata.
Molto.

Pentru ca tot ne ramanea timp, ne-am oprit apoi la o cafenea non-stop, unde Tonino mi-a spus ca au cele mai bune tarte din Roma. Le-am mancat pe nerasuflate. Si, pentru ca n-am mai mancat alte tarte in timpul sederii mele, pot spune cu mana pe inima ca sunt cele mai bune tarte pe care le-am gustat la Roma. 🙂

Cand am ajuns la aeroport, Tonino mi-a inmanat cartea lui de vizita, pe care, oricat de corny ar suna, inca o am. Daca sunteti la Roma si aveti vreodata nevoie de o limuzina, va recomand cu toata caldura Ermes Rome Limousine Service si in special pe Tonino. Daca nu si-a schimbat numarul de telefon, ar trebui sa raspunda la 3338055060.  🙂

  THE END

Music
“Moon River”
Music by Henry Mancini
Lyrics by Johnny Mercer
Performed by Ina
Cast
Ina – Ina as herself
Driver – Tonino
Rome – Rome as itself