Nu mi-am propus o vacanță aventuroasă atunci când am plecat acum 3 săptămâni la Roma, să mă întâlnesc cu prietenul meu. Voiam liniște, să mănânc mult gelato și să lenevesc pe scările din Piața Spaniei. Am avut în schimb parte de câteva zile în care mă ciupeam, în încercarea de a mă trezi dintr-un coșmar prelungit. Dar să nu anticipez. 🙂

”Eat Pray Love”, cartea despre o femeie care „caută lucrurile cu adevărat importante în Italia, India și Indonezia” s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare și a rezultat într-un film de 133 de minute incredibil de plictisitor, cu Julia Roberts și Javier Bardem (cred că e primul film care a reușit performanța de a aduce în aceeași propoziție „Julia Roberts” și „plictisitor”, dar să nu divagăm).

Deși cartea mi-a plăcut, per total (o citisem după o despărțire recentă și mă identificam cu eroina gata să se redescopere, bla bla), cele 114 pagini în care autoarea își descrie experiența la Roma sunt, probabil, printre cele mai lipsite-de-acțiune 114 pagini de ficțiune citite în viața mea. Practic o treime de carte în care Elizabeth Gilbert nu face decât să povestească despre cât de mult îi place limba italiană și cum are o relație emoțională cu pizza și pastele.

N-oi fi eu o scriitoare cu 10 milioane de volume vândute – încă 😀 – dar cred că te pot învăța unul-două lucruri despre intrigi și puncte culminante, dragă Elizabeth. Așa că ia un pix, o agenda & watch how it’s done. 😉

Am ajuns la Roma în ultima vineri din iulie. Prietenul meu era acolo deja de o săptămână și stătea în apartamentul unor prieteni de-ai lui, care plecaseră în vacanță. Cu excepția faptului că în prima seara, la sosire, ne-am rătăcit puțin pe străzi în căutarea unui autobuz (din cauza unei probleme la metrou), primele două zile au fost lipsite de peripeții. Am fost să vedem Ponte Milvio (cel mai vechi pod al Romei, unde îndrăgostiții din toată lumea prind lacăte ca simbol al iubirii lor), am luat micul-dejun și cina pe minunata terasă a apartamentului, am citit și ne-am uitat la filme.

Duminică am decis să mergem la Vatican. A fost o zi cât se poate de draguță: ne-am plimbat, am stat la coadă să intrăm în San Pietro, am mâncat gelato (my preciousss!), apoi pizza într-un mic restaurant de familie și am descoperit un copac cu fructe ciudate, sub care ne-am adăpostit de caniculă.

Toate bune și frumoase până pe la ora 5, când, pe drumul de întoarcere spre casă, prietenul meu și-a dat seama că pierduse cheile apartamentului. Am coborât din autobuz și am făcut drumul invers. Deși amândoi știam că n-o să mai găsim cheile respective, simțeam nevoia să controlăm, cumva, situația.

Ne-am întors în Piața San Pietro pe unde, de dimineață, de când fusesem noi, trecuseră probabil o jumătate de milion de turiști, apoi la micul bufet, apoi sub copacul cu fructe ciudate și peste tot pe străzile pe care ne plimbaserăm cu câteva ore înainte. Nimic. Între timp, am încercat s-o sunăm pe tipa care avea apartamentul și care era în vacanță cu soțul și copiii în Franța. Speram ca socrii ei, care erau italieni, să aibă o cheie de schimb. Niciun răspuns.

Pentru că mai erau vreo 2 ore până se însera, am sunat-o pe sora mea, Lia, și am rugat-o să ne caute pe net un hostel unde să dormim. Între timp ne-am retras într-un bar foarte cozy, unde, cu puțin ajutor din partea atmosferei, vinului și aperitivelor, am reușit să ne relaxăm, în ciuda nopții sumbre care se profila la orizont.

Lia mi-a trimis prin sms datele a trei inn-uri, toate în zona Coloseumului. Am pornit într-acolo pe la 8-9. Între timp ne-a raspuns la telefon și proprietara apartamentului. Am aflat că soacra avea, într-adevar o cheie de rezervă, dar ca nu era în Roma. Urma să ne întâlnim cu ea a doua zi dimineața, când se întorcea.

Când am ajuns la prima adresa dată de Lia – supriză: deși era înregistrat online ca “inn”, locul respectiv era un apartament într-un bloc, genul care se închiriază cu rezervare prealabilă. Am sunat la interfon, dar degeaba. Evident, nu era nimeni acolo. La a doua și a treia adresă, am avut parte de aceeași surpriză neplăcută. Așa că am pornit pe străzi în căutarea unui hotel. Nu conta unde sau cum arăta, atât timp cât avea patru pereți și un pat.

Primul hotel în care am intrat era plin, al doilea era prea scump. Am ajuns, în sfârșit, la unul de 2 stele, pe o străduță lăturalnică, nu incredibil de promițător, dar care avea camere libere. La recepție, un moment ușor penibil. Prietenul meu nu avea la el niciun act de identitate, așa că ne-am cazat cu buletinul meu (pe care chiar nu știu prin ce miracol îl luasem cu mine). Cei doi recepționeri asiatici m-au măsurat din cap până în picioare.

–    What country are you from?
–    Romania.
–    Aha.

”Don’t you aha me, mister!” am vrut să-i spun, dar adevărul e că, după toate aparențele, eram o – hm – call girl româncă, venită la hotel cu un client. Nici unul dintre noi nu avea bagaje, ne cazasem după 10 seara și voiam să stăm doar o noapte.

În plus, prietenul meu avea o figură foarte vinovată (cauzată de lipsa actelor, dar interpretabilă ca jena de a fi văzut in compania unei escorte, ahahaha!). Am încercat să plătim cu cardul lui de credit, dar nu aveam voie (fără actele de identitate). Așa că ne-am unit mărunțișul pe care îl aveam prin buzunare și am încropit cei 65 de euro necesari pentru o noapte.

Camera era austera, dar curată. În plus, avea un tablou gen Grigorescu deasupra patului și un televizor funcțional. Mai mult decât aș fi sperat. Am făcut un mult-așteptat duș, dar am refuzat să mă demachiez cu săpunul oribil de hotel și, după cum aveam să descopar, fondul de ten de la L’Oreal chiar rezistă 36 de ore. Am adormit în cele din urmă în așternutul neplăcut de apretat pentru pielea mea.

A doua zi, când am ieșit din hotel, am descoperit că dormiserăm în China Town-ul Romei. Peste tot în jurul nostru firmele magazinelor conțineau cuvintele „Dragon”, „Golden Gate” sau „Kim”, iar pe strazi mișunau tineri și vârstnici asiatici.

Am cumpărat prăjituri cu ceai verde și un fel de băutură de ierburi (care conținea cubulețe gelatinoase) de la un supermarket chinezesc și am luat micul-dejun într-un părculeț foarte cochet, care dădea înspre Coloseum.

–    Ar trebui să scrii despre asta pe blog! a glumit prietenul meu.
–    Neah. Nu mi se pare suficient de aventuros, i-am întors-o eu.

Ar fi trebuit să-mi țin gura. „Vrei aventură? Îți arăt eu aventură!” avea să-mi spună, în curând, Universul.

Am pornit-o înapoi spre casa și, până la venirea mamei soacre, ne-am dus la barul Ciccio de peste drum. Am început să aiurim, ca doi călători prin deșert, în legătură cu ce vom face odată intrați în casă. Un duș lung, schimbat de haine (oricât de mult îmi plăcea rochia pe care o purtam, eram deja în ea de vreo 26 de ore – cu pauza de somn în așternuturile scorțoase ale hotelului no-name), întins în pat, mâncat înghețată, uitat la filme.

Mama soacra venise deja, intrase în casă, luase un schimb de chei și, când ne-am întâlnit cu ea în fața porții clădirii, ni l-a dat și a dispărut. Ne-am uitat descumpăniți la cele 30 și ceva de chei, iar prietenul meu a început să le încerce pe rând pentru a deschide poarta (casa era într-o zonă rezidențială, la periferia Romei, similară cu Pipera noastră, iar curtea interioara a blocului era izolata printr-un gard și o poartă). Nimic nu funcționa. Cu ceva mai multă răbdare decât el, am reușit, într-un final, să deschid poarta, apoi ușa clădirii.

Când am ajuns la ușa apartamentului, însă, m-am blocat și eu. Nicio cheie nu părea să se potrivească. Am reușit să introduc una care părea că are aceeași formă a zimților, dar când am întors-o, am rămas cu ea în mână. Cu o jumătate din ea, mai bine zis. Da, făcusem inimaginabilul. Rupsesem cheia în yala. M-am întors spre prietenul meu cu o față de cățel bătut.

–    S-a rupt. Îmi pare rău.

Nu mi-a răspuns. S-a prelins ușor, de-a lungul peretelui, până pe podea. „Nu se poate întâmpla una ca asta! E un coșmar!” a bolborosit. M-am așezat lângă el. Mă simțeam mizerabil. Cu nici 24 de ore în urmă îi sunasem pe proprietari să le spunem că le-am pierdut cheia, acum trebuia să îi sunăm să le spunem că le-am rupt cheia în yala și că e posibil să trebuiasca să chemăm pompierii sau naiba știe pe cine să spargă ușa.

Între timp, un vecin binevoitor, cu care comunicasem 30% verbal și 70% prin fețele noastre disperate, venise cu niște sârme să încerce să recupereze restul de cheie, dar tot ce a reușit a fost să-l adâncească și mai tare. Când ne-am mai revenit, am sunat-o pe tipa cu apartamentul. Și ea, și soțul ei au reacționat destul de bine (după ce au trecut peste șocul inițial) și ne-au spus că o vor suna pe soacră, să vadă cum poate rezolva lucrurile.

Până să vină soacra, am descoperit o foaie pe biroul stil Ludovic al XV-lea din somptuosul hol al clădirii, unde erau trecute diverse numere de urgență, printre care și acela al unui „fabbro”, corespondentul italian al lăcătușului nostru, după cum mi-am dat seama din descrierea jobului. I-am arătat soacrei foaia și a sunat. Omul era liber doar pe la 5 și cerea vreo 80 de euro. Între timp, prietenul meu și-a adus aminte că văzuse un magazin de unelte și vopsea pe drum, unde vânzătorii ar fi putut cunoaște un lăcătuș.

Am mers acolo și, într-adevăr, unul dintre vânzători se ocupa cu asta în timpul liber, dar trebuia să așteptăm să iasă din tură, la 7. Până atunci ne-am dus într-un parc unde am luat un prânz frugal, compus din Red Bull, Cola Light și chips-uri, și unde ne-am petrecut următoarele câteva ore citind, înțepenind pe bancă și fotografiind furnici.

La 7 seara, punctual, lăcătușul a sosit și, cu o radiografie pe care a trecut-o de-a lungul ușii ca pe un card de credit, a reușit s-o deschidă. Cu ocazia asta am aflat că, dacă nu le închizi cu cheia și doar le trântești în urma ta, genul ăsta de uși automate pot fi deschise cu o simplă radiografie. Cum fac, probabil, majoritatea românilor care sparg apartamente în Italia (și pentru îndemânarea cărora mi-am pierdut orice urmă de admirație cu ocazia asta).

După alte câteva minute, lăcătușul reușise să scoată și cheia ruptă din butuc. Îmi pare bine că nu l-am întrebat cum îl cheamă. În euforia momentului, cred că aș fi fost în stare să-i promit că, dacă o să am vreodata un fiu, o să-l botez cu același nume.

Și așa s-a încheiat a treia mea zi la Roma. Au urmat alte 6 zile de vacanță, în cursul cărora m-am ales cu un ochi vânăt, am învățat să sparg cu cuțitul fiole de medicamente și să umplu seringi și am avut parte de multe alte aventuri dramatice, pe care însă o să-mi permiteți să le păstrez doar pentru noi. Dar am ajuns și să mănânc gelato în cantități industriale și să zac, chiar dacă pentru puțin timp, pe îndrăgitele mele trepte din Piața Spaniei.

…and this, Elizabeth Gilbert, is how it’s done. 😉