De câteva zile sunt băgată cu tot cu coate şi glezne în ceea ce am numi „piaţa imobiliară bucureşteană”. Cu alte cuvinte, vreau să mă mut şi îmi caut un apartament. 😀

La începutul acestei aventuri eram naivă şi plină de încredere. Credeam că „mobilat modern şi complet utilat” însemna chiar acest lucru: că apartamentul avea mobilă – aproape – nouă şi toate utilităţile necesare: maşină de spălat, frigider, aragaz, eventual cuptor cu microunde şi alte nebunii.

După zeci de conversaţii cu agenţi imobliari şi câteva vizionări nefericite de apartamente, vălul naivităţi a început să mi se ridice încet de pe ochi şi am ajuns să pot decodifica pe loc o ofertă imobiliară.

Astfel, ceea ce pentru o proprietară era „apartament de două camere la vilă pe Maria Rosetti, spaţios, cu două grupuri sanitare, mobilat ultra-modern şi utilat complet” în realitate era o văgăună mică, cufundată în beznă (avea în faţă o vilă cu un etaj mai mare care bloc complet lumina solară), cu o încăpere cât o cabină de duş care adăpostea (surpriză!) chiar o cabină de duş şi o mini-chiuvetă şi o altă încăpere ce adăpostea o toaletă (în celălalt capăt al apartamentului), în timp ce mobila „ultra-modernă” erau două canapele banale şi un dulap negru, din pal melaminat.

O altă proprietară îşi descria apartamentul de lângă Operă ca „cochet”. Aveam să aflu că prin „cochet” voia să spună că are un parchet vechi care scârţâie şi sobe de teracotă. Un apartament în Militari, lângă Cora era de confort I, „complet mobilat şi utliat”. Într-adevăr era atât de utilat, încât n-avea nici banalele contoare de apă, iar mobila era complet completă, ei, poate cu excepţia geamului din sufragerie, care era spart pe jumătate şi a vitrinei-bibliotecă căreia îi cădeau uşile.

Tot aşa, un apartament din Rahova (sau o altă zonă la fel de bună) era descris ca fiind „situat într-o zonă liniştită”, dar care în acelaşi timp avea „sistem de alarmă de ultimă generaţie, uşă metalică” şi era într-un imobil „supravegheat BGS”. :))

De altfel, sunt câteva cuvinte-semnal, foarte uşor de depistat după ce capeţi un pic de experienţă, care îţi indică dacă ceea ce ai găsit se înscrie în categoria utter real estate disaster. În această categorie se numără: condiţii deosebite (tradus cel mai probabil prin „patru pereţi şi un acoperiş”), îmbunătăţiri (ceea ce pentru unii înseamnă zugrăvit acum doi ani sau robinete schimbate la baie), mobilat frumos (aici nu mai înţelegi dacă proprietarii îşi laudă propriul simţ estetic sau fac un eufemism), ca să nu mai pomenesc nimic de prezentări gen vedere stradală sau panoramă deosebită (de parcă, zău aşa, te-ai muta în panoramă, nu în apartament).

Ei bine, la capătul câtorva astfel de zile de inspectat piaţa şi vizionări de apartamente triste, soarele a răsărit în sfârşit pe strada mea. Descoperisem ceea ce, în viziunea mea, era Sfântul Graal al pieţei imobilare din Bucureşti, cu tot ceea ce visasem vreodată la un apartament. Un duplex la 100 de metri de Cişmigiu (!!!), într-o clădire numită Central Palace, cu scară interioară, mobilat baroc, cu o baie ultra modernă, o bucătărie micuţă, dar echipată complet (inclusiv cuptor cu microunde şi filtru de cafea), o debara rotundă adorabilă, termopane, gresie, faianţă, centrală termică, Internet, telefon, pat regal, terasă de 10 metri pătraţi cu vedere la Palatul Parlamentului, totul la doar…400 de euro.

M-am frecat la ochi, am recitit anunţul, după care am pus mâna pe telefon şi am sunat. În aceeaşi zi am mers la vizionare şi m-am îndrăgostit complet de el. Era un vis: un mini-conac englezesc pe fucking Park Avenue-ul Bucureştiului. Pozele de mai jos nu sunt suficiente pentru a-l descrie în toată splendoarea sa, dar vă ajută să vă faceţi o idee.

Baia

Bucătăria

Dormitor dinspre baie

Dormitor

Hol dinspre terasă

Hol

Intrare

Scară

Separeu hol

Vedere din hol înspre terasă

Colega cu care intenţionam să mă mut l-a considerat prea scump, aşa că mi-am propus să fac singurul lucru pe care puteam să-l fac: să-l uit. Doar că în noaptea aceea n-am făcut altceva decât să visez că locuiam în el, culmea, cu colegul meu de birou Radu, my dear metro-sexual, The Devil Wears Prada-addict, fashionista, car-freak, non-gay,😛 blue-eyed friend.

I-am povestit a doua zi Radu de vis, dar mai ales de apartament, şi, după ce i-am arătat pozele, l-am molipsit de microb. Ne-am continuat ziua dezbătând cum împărţim dulapurile de haine şi debaraua (întrucât Radu are mai multe haine chiar şi decât mine, asta devenise o problemă :)) ), am început să ne facem planuri de alergat dimineaţa în Cişmigiu împreună (şi astfel am renunţat la ideea de a ne lua biciclete de cameră, cum plănuisem amândoi), planuri de petreceri date pe terasă, planuri de unde vom parca maşina noastră şi cum vom bloca accesul câinelui nostru la etaj, unde urma să aibă camera Radu.

Mi-am dat seama cu ocazia asta că Radu ar fi the most perfect and ultimate room mate. O să deschid aici o paranteză pentru că v-am promis mai demult să vă povestesc câteva cuvinte despre el şi n-am apucat să o fac. Radu este every little girl’s dream-friend: un băiat pasionat de modă şi shopping, care te poate ajuta să-ţi aranjezi o ţinută, căruia nu-i e frică să poarte pantaloni roz slim cut, cu un umor debordant şi un imens chef de dans, cu care mă pot duela în replici din all my favourite chick movies (preferatul nostru e The Devil Wears Prada, dar o mai dăm şi în Legally Blonde sau în mai recentele Bride Wars sau Wild Child :D), dar mai presus de toate, cu un suflet mare şi bun (v-am spus că s-a oferit de bună-voie să mă ducă la 4 dimineaţa cu maşina la aeroport când am plecat la Roma?). But enough about Radu, postul ăsta este despre duplexul vieţii, aka visul meu imobiliar. 😛

Ne-am dus în aceeaşi zi la o a doua vizionare şi, cum era de aşteptat, Radu s-a îndrăgostit pe loc de el. Mi-a cerut doar două ore să discute cu mama lui şi avea să-mi dea răspunsul definitiv. Era 90% sigur, însă. Apoi au început să vină părerile contra. Mama mea, căreia nu îi prea surâdea ideea, şi care încerca să mă convingă că avea să îmi lipsească intimitatea (într-adevăr, duplexul era un imens spaţiu deschis), sora mea care nu era sigură că m-am gândit bine la toate aspectele, Ligia, care spunea că o să ne usuce întreţinerea (centrala fiind pe bază de electricitate, şi nu gaz).

Am rămas fermă pe poziţii. Asta până seara, când, după ore de surfat netul şi de citit discuţii pe forumuri despre centrale electrice, ajunsesem la concluzia că, într-adevăr, chestia asta se putea dovedi extrem de costisitoare. Radu m-a sunat să mă anunţe că el e gata să se mute cu mine oricând. Acum eu eram cea nehotărâtă.

A doua zi, după o noapte de vise cu apartamente şi mutări, am decis că merită să-mi asum riscurile, oricare ar fi fost ele. Era un duplex la 100 de metri de Cişmigiu, for Pete’s sake! Am descoperit că şi fetele mele se răzgândiseră. Ligia m-a asigurat că mă sprijină în nebunia mea, explicându-mi motivele răzgândirii ei: “M-am gândit… dacă şi gagica şi mama lui Columb erau tot aşa ca noi? Adica: “Nu te duce, nu te duce!” O viaţă ai! Be wild!” :))

Când să-i comunic lui Radu decizia mea de nestrămutat, am descoperit că şi Radu se răzgândise. În calea fericirii mele stătea acum licenţa lui de 1.000 de euro de la Universitatea Hyperion, pe care nu o putea achita dacă se muta acolo.

Aşa că acum, duplexul vieţii nu este decât o iluzie, amintirea unor zile în care am visat cu ochii deschişi la ceaiul de dimineaţă băut pe o terasă însorită şi la jogging matinal în Cişmigiu. O să ajung, probabil, să locuiesc într-un apartament dintr-o zonă sigură, cu alarmă de ultimă generaţie şi uşă metalică, care se află într-un imobil supravegheat de BGS.