Aseara, in supermarketul Mega Image din Piata Amzei, a intrat un barbat imbracat in negru, purtand in spate husa unui instrument muzical.

Purta o geaca neagra, pantaloni negri si o pereche de pantofi, tot negri. Pana si ramele discrete ale ochelarilor dreptunghiulari erau tot negre. A luat un cos si, cu pasi nesiguri, s-a indreptat catre raionul de semipreparate. Dupa ce a pus cateva caserole trase in tipla in cos, a trecut mai departe, spre raionul de lactate. In timpul asta au trecut o gramada de oameni pe langa el. Nimeni nu i-a aruncat nici macar o privire.

Singura persoana din tot magazinul care se comporta ca o groupie la vederea lui eram eu. Am alergat printre culoare dupa Chris, colega mea de apartament, si, cand in sfarsit am dat de ea, i-am soptit, cu fata stralucinda “L-ai vazuuuuut? E…”. “Stiu”, m-a intrerupt ea zambind, “l-am vazut si eu”.

I-am povestit, inciudata, cum la Angst-ul de alaturi, ori de cate ori ma nimeresc la coada in spatele lui Albulescu, trebuie sa o suport pe vanzatoare care mai are putin si lesina de emotie atunci cand el ii arunca cate o gluma. Sau cum intalnesc in aceste magazine atatea vedete si persoane publice, dupa care toata lumea, de la personal, pana la clienti, se da in vant. In seara asta nu era cazul, insa.

Cand am ajuns la casa de marcat, barbatul in negru, cu ochelari, era iar in fata mea. M-am abtinut sa-i pun intrebari stupide despre continutul husei lui si m-am multumit sa-i fac fete-fete zambitoare lui Chris. Cum era de asteptat, nici vanzatoarea nu l-a recunoscut. Dupa ce a platit, a ridicat restul, si a multumit, Alexandru Tomescu a parasit supermarketul la fel de neobservat cum a intrat.