În august 2012, Sandra Izbașa și cu mine eram amândouă în Londra. Doar că în timp ce eu mă relaxam prin muzee și pub-uri, Sandra trăia un adevărat roller-coaster psihologic și emoțional la Jocurile Olimpice de vară, sub ochii a sute de milioane de oameni.

Mi-am dorit să o văd evoluând live la Olimpiadă, dar pentru că nu m-am mobilizat la timp, n-am mai găsit bilete. Deși eram în același oraș, am văzut-o atunci doar la televizor. După aproape doi ani de la acest moment, spre marea mea surpriză, primesc un telefon de la fetele de la GolinHarris și sunt întrebată dacă mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu ea și să îi iau un interviu pentru blogul meu.

O săptămână mai târziu, m-am întâlnit cu Sandra la AFI Palace Cotroceni, în cadrul Săptămânii Campionilor (o serie de întâlniri între mari campioni români din diferite sporturi și copii, organizate de AFI și de clubul Steaua, ca parte a programului educațional Școala Altfel).

Am reperat-o rapid în mijlocul mușuroiului uman datorită micilor gimnaste care se înghesuiseră în jurul ei. Într-un interviu, Sandra a mărturisit că cel mai adesea lumea nu o recunoaște pe stradă și că doar când își prinde părul în coadă oamenii fac legătura dintre persoana din fața lor și celebra campioana olimpică. Am înțeles de ce spune asta, când am văzut-o.

Machiată discret, dar luminos, cu părul blond întins perfect și îmbrăcată relaxat, cu o pereche de jeans, o cămașă roz și o pereche de pantofi sport verde fosforescent, tânăra frumoasă din fața mea era la ani lumină distanță de Sandra Izbașa cea din competiții. Deși împărțeau același zâmbet larg, Sandra cea de acum nu părea că duce greutatea întregii lumi pe umeri, ca Sandra de odinioară.

Am așteptat cuminte în timp ce s-a pozat cu zeci de fani, mai ales fetițe și băieți, împinși de la spate de mame și bunici entuziaste, apoi în timp ce colegii de la Pro TV, TVR, Dolce și Radio România au intervievat-o. La final am rămas doar noi două și m-am bucurat să o văd lăsându-și jos garda după o zi plină și agitată. Am descoperit o Sandra puternică și totodată vulnerabilă, dureros de perfecționistă și surprinzător de ingenuă.

Anul acesta ai anunțat oficial că te retragi. Ce a avut un cuvânt mai important de spus în această decizie – fizicul sau psihicul tău?

Psihicul, cu siguranță psihicul! A fost o decizie luată împreună cu părinții și cu antrenorii mei – le-am spus că am nevoie de o mică pauză. Dacă voi putea să mă reîntorc, cu drag. Dar momentan sunt foarte bine cu ceea ce fac.

Care este cea mai mare provocare căreia trebuie să-i faci față acum, după încheierea carierei tale de gimnastă?

Să-mi depășesc limitele. Având în vedere că am crescut într-un mediu închis și în fiecare zi vedeam aceleași fețe, acum trebuie să ies în lume, să colaborez în diverse proiecte, ceea ce la început mi s-a parut destul de greu. Pe parcurs, însă, ușor-ușor, se pare că mă descurc tot mai bine. (zâmbește)

Care a fost cea mai mare greșeală pe care ai facut-o în viață și ce ai învațat din ea?

N-aș putea să numesc una! Au fost greșeli pe care le-am luat ca atare, pentru că fără greșeli nu aveam cum să simt gustul succesului. Poate cea mai mare greșeală a fost după [n.red. Jocurile Olimpice de la] Beijing, când am hotărât să merg și în anul urmator, atât la Europene, cât și la Mondiale. Știam că fizic nu pot face față, și nici psihic. Și cu toate astea, am sărit calul. Și s-a întâmplat ce s-a întâmplat, acea accidentare destul de urâtă, care m-a schimbat total. Am învățat să privesc partea bună din accidentare, în sensul că am început să lucrez cu noi antrenori, domnul Bellu și doamna Bitang.

Spune-mi un lucru pe care publicul nu-l cunoaște despre tine.

Probabil că lumea mă consideră mai cu nasul pe sus și oamenilor le e teamă să vorbească cu mine. Dar eu sunt foarte prietenoasă și sociabilă, îmi place să cunosc lumea, să văd ce curiozități au în legătură cu mine și le răspund cu drag.

Dacă ai avea de ales între o radieră magică, cu care să ștergi o zi din viața ta sau un pix magic, cu care să adaugi una, ce ai alege să modifici și de ce?

O radieră magică, cu care sa șterg toate eșecurile pe care le-am avut în gimnastică! (râde)

O singură zi!

O singură zi? (râde scurt, apoi cade pe gânduri) Eșecul de la Olimpiadă, la Londra.

Solul? (n.red. deși a luat aurul la sărituri, la proba de sol s-a clasat a opta, din cauza unei căzături)

Solul, da, pentru că am pus atâta suflet! Și acum când mă uit la înregistrări îmi dau lacrimile, fiindcă știu că a fost mai mult o problemă de alimentație. Pentru că în ultima săptămână, exact după ce am câștigat la sărituri, n-am mai putut să mănânc absolut nimic. Mă hrăneam mai mult cu apă. De fapt, mâncarea mea pe toată ziua era o hidratare. Și atât. Așa că da, aș șterge ziua asta pentru că solul îmi va rămâne mereu în suflet. Aș vrea s-o șterg mult, mult de tot și s-o repar. Pentru că muncisem foarte mult pentru Londra, și mai ales pentru sol. Într-adevăr, a existat și acea zi frumoasă, în care am câștigat săritura, care a fost un moment – e greu de descris în cuvinte – magic. Domnul Bellu și doamna Bitang m-au convins foarte greu să mă apuc de sărituri. Dar le mulțumesc din tot sufletul, pentru că dacă nu aveam acea săritură, nu aveam nici medalia, în ziua de azi.

Ce sfat i-ai da unei tinere gimnaste pentru a supraviețui în cantonament?

I-aș spune să-și găseasca tot felul de activități extra. Acum majoritatea fetelor stau mai mult pe internet, ceea ce nu este chiar atât de bine. Pe vremea noastră nu aveam internet și ne organizam tot felul de jocuri constructive, ne distram. Le-aș recomanda să limiteze timpul petrecut în fața calculatorului, să nu uite că sunt copii și că au nevoie să se joace. Pe noi asta ne-a ținut cel mai mult împreună și așa am trecut peste toate momentele dificile: ne jucam, uneori ne distram imitându-i pe antrenori, alteori făceam jocuri logice. Așa, ușor-ușor, treceam peste tot ce era greu. Într-adevăr, am avut o copilărie deosebită față de ceilalți copii, dar nu-mi pare nicio secundă rău ca am ales acest drum.

Te-ai lăudat că erai o maestra a fugitului din cantonament fără să fii prinsă. Ce sfaturi ai pentru o tânără gimnastă care vrea și ea puțină libertate?

Păi, depinde unde este în cantonament. Contează foarte mult locația! (râde) De exemplu, daca ești la Izvorani, degeaba fugi, pentru că ar trebui sa fugi 3 kilometri! Daca ești la Deva sau la Onești, există multe căi prin care îți poți procura ceva dulce, dar n-aș vrea să le dau idei. (zâmbește) Noi ieșeam să ne luam dulciuri. Antrenorii ne dădeau, dar mai mult de un rând de ciocolată pe zi nu primeam – ei asta considerau că era doza zilnică necesară în alimentația noastră. Noi, ca orice copil, am fi vrut o ciocolată întreagă. Când fugeam ne luam de mâncare, nu ca să o mâncăm pe toata în acea zi, ci ca să avem pentru mai mult timp. Și dacă tot apucam să fugim în acea zi, ne făceam provizii pentru o lună! (râde)

Deci dacă fug, să-și facă provizii!

(râde) Nu le sfătuiesc să fugă! Dacă ar fi să o facă, să o facă cât se poate de conștiente, pentru că este destul de riscant. Am trecut prin niște momente destul de dificile când am fugit și-I mulțumesc lui Dumnezeu că m-a apărat de toate relele. Dar ar trebui să se gândească de doua ori înainte să fugă.

Dacă ai putea sa te întorci în timp, la 14 ani, ce sfat i-ai da Sandrei de atunci?

Ah, ce bine ar fi fost, sincer, daca s-ar fi întâmplat lucrul acesta! (zâmbește) Mi-aș spune să-i ascult pe antrenori și să nu mai fac ce cred eu de cuviință, pentru că au fost momente în care am făcut ce am vrut eu și n-a fost bine. M-aș mai sfătui ca abia când simt că sunt pe picioarele mele să iau deciziile și să le urmez.

Pregătești un proiect de relansare a gimnasticii românești, împreună cu antrenorii Octavian Bellu și Mariana Bitang. Despre ce este vorba?

Da, este o caravană a gimnasticii. O să mergem prin toată țara, să căutam noi talente!

Daca ne-am întâlni peste un an și mi-ai spune că toate ți-au mers exact cum ți-ai dorit în 2014, despre ce mi-ai povesti?

Ți-aș spune că am învățat să văd partea mai relaxata a lucrurilor. Pentru că, până acum, am stat 19 ani doar în tensiune! (râde) Îmi doresc din suflet mai multe vacanțe față de câte aveam până acum. Mereu aveam liber de azi pe mâine, totul limitat. Vreau să simt că atunci când ies în vacanță pot să mă bucur din plin de ea. Mi-aș dori să văd toată lumea, dar sunt conștientă că nu o sa pot să fac înconjurul lumii. Măcar în țările în care merg să mă bucur de ce văd și de ce simt acolo.

QUIZZ:

Ce titlu ar avea un roman inspirat din viața ta?
“Viața unei campioane”.

Ce două vedete sau personalități istorice ai fi ales să-ți fie părinți?
Mama e mama, tata e tata și nu i-aș schimba pentru nimic în lume!

Dacă ai putea să fii oricine în afară de Sandra Izbașa, cine ai vrea să fii?
Tot Sandra Izbașa! (zâmbește larg)

Cu ce personalitate ai vrea să-ți petreci o zi din viață? De ce?
Sunt foarte multe personalități pe care aș vrea să le cunosc! Doar una? Hm…aș vrea să-l întâlnesc pe Justin Timberlake! Doar să-l văd și mi-e de ajuns!

Știi ca e însurat, mai nou, nu?
Aaaa, dar nu vreau nimic pe plan personal de la el! (râde) Aș vrea să aflu cât mai multe despre cariera lui. E un cântăreț complet, un actor complet, un dansator complet, are toate calitățile! Și aș vrea să-l întreb cum a ajuns să le combine pe toate și să ajungă un superstar.

Ce superputere ai vrea să ai și de ce? Să fii invizibilă, să călătorești în timp, să citești gânduri, să zbori, să vezi viitorul?
Să zbor! Am visat de câteva ori că zbor, iar apoi au urmat niște rezultate de succes și am fost foarte fericită.