Timp de 2 ani mi-am tot propus să-ncep iar să scriu și să-mi relansez blogul. Într-o zi n-aveam timp, în alta n-am auzit ceasul dimineața, în alta nu m-am simțit bine, apoi iar n-am avut timp. În iunie anul ăsta, însă, am reușit. Cum? Simplu. Am tratat scrisul ca pe o țeavă spartă.

***

Tuturor ni s-a întâmplat următorul scenariu, cel puțin o dată în o dată în viață: într-o zi extrem de ocupată la birou, plină de task-uri, ședințe și muncă peste program, ți se sparge o țeavă la baie sau la bucătărie. Șoc și groază. Urmează o oră de vorbit cu administratorul blocului pentru a opri apa și de căutat un instalator, iar apoi (dacă ești ultra-mega-giga-norocoasă și găsești unul liber), o oră-două de așteptat instalatorul și de curățat după el.

Dacă în urmă cu o zi cineva te-ar fi întrebat ”Ai timp mâine o oră-două să te antrenezi pentru un maraton/să scrii la o carte/să faci un curs foto/să înveți să editezi video?” ai fi spus un ”Nu!” categoric. Și totuși, a două zi ai găsit 2 ore pentru a le dedica unei urgențe casnice. De ce? Pentru că țeava spartă a devenit prioritatea ta.

Asta e o lecție pe care am învățat-o urmărind experta în time management, Laura Vanderkam, vorbind într-un Ted Talk. Singura cale să-ți poți realiza visurile în puținul timp pe care îl ai la dispoziție este să le tratezi ca pe o țeavă spartă, adică ca pe o prioritate.

”Dar scrisul este prioritatea mea!”, mi-am spus eu ascultând-o pe Laura. ”Doar că nu am timp!”. Și apoi tipa a spus ceva ce mi-a deschis ochii: “În loc să spui <Nu am timp să fac x, y, z!>, ar trebui să spui <Nu fac x, y sau z pentru că nu e o prioritate>. Nu am timp înseamnă că nu e o prioritate.”

Chestia asta m-a pus pe gânduri. Și atunci am decis să țin o evidență a modului în care îmi petreceam timpul. De altfel, în discursul ei, experta în time management a spus că a studiat 1001 zile din programul câtorva femei foarte ocupate. Mi-am făcut și eu un time diary, să văd de ce într-o zi de 24 de ore nu aveam timp să scriu.

Cam așa arăta time diary-ul meu anul trecut pe vremea asta:

Trezit:                                                                     06:45
Spălat, mic-dejun, îmbrăcat, scos câine:        06:45-7:45
Drum spre birou:                                                 07:45-8:25
Sală:                                                                        08:30-9:30
Duș, machiat:                                                       09:30-10:00
Muncă:                                                                  10:00-19:00
Drum spre casă:                                                  19:00-19:45
Plimbat câine, duș, cină:                                   19:45-20:30
Seriale, FB, timp pierdut:                                 20:30–22:45
Demachiat, pregătit haine:                              22:45-23:15
Culcat:                                                                  23:15

Lucram, așadar, 9 ore pe zi, la care se adăugau încă 2 pe drum și 1 la sala (nu mergeam la sală zilnic, dar am avut o perioadă în care mergeam de 4-5 ori pe săptămână). Dormeam 7 ore și jumătate, uneori 8. 2 ore mâncam, făceam duș, mă machiam, plimbam cățelul. Dintr-un total de 24, îmi rămâneau, în medie, 3 ore pe zi.

Dacă aș fi scris măcar 2 din orele astea (să zicem că o oră aș fi stat cu iubitul meu sau m-aș fi uitat la un film), aș fi avut 14 ore de scris pe săptămâna. Adică 56 de ore pe lună!

M-am uitat atunci atentă la ce făceam cu cele 2 ore seara, în care timpul parcă intra într-o gaură neagră. Am descoperit că mă uitam la seriale, pierdeam timpul pe Facebook, probam haine și mă lamentam că nu am ce să port a doua zi la birou. Laura Vanderkam avea dreptate: nu scriam pentru că scrisul NU era prioritatea mea și nu pentru că nu aveam timp.

A urmat o perioadă în care, datorită Morning Pages, am descoperit de ce nu scriam, deși îmi doream s-o fac (am povestit aici despre temerile mele de atunci). Și, odată ce mi-am acceptat temerile (aș fi vrut să scriu ”mi-am depășit temerile”, dar adevărul e că am scris chiar dacă simțeam teamă), am transformat scrisul în echivalentul unei țevi sparte într-o casă.

Primul lucru pe care îl făceam dimineața era să scriu. La fel cum nu m-aș machia sau n-aș lua micul-dejun liniștită, în timp ce îmi curge apă pe podea în baie sau bucătărie, nu îmi începeam ziua până nu scriam oricât de puțin, oricât de greu mi-ar fi fost.

Odată ce am decis să nu las frica să mă oprească să fac ce vreau, scrisul chiar a devenit focusul meu. Nu spun că am scris cu bucurie sau că am scris ușor, nu spun nici măcar că am scris bine. Dar am scris și asta era de un infinit de ori mai bine decât să nu scriu deloc și să trăiesc în fiecare zi cu frustrarea asta.

Sigur, asta a însemnat să renunț la seriale seara. Să îmi șterg aplicația de Facebook de pe telefon. Să încetez să îmi pierd energia cu lucruri frivole și inutile. Pentru că, orice aș fi făcut, o zi avea tot 24 de ore și nu aveam de unde să adaug ore în plus. Dar, așa cum explica Laura în același discurs: “Time is highly elastic. We cannot make more time, but time will stretch to accommodate what we choose to put in it”.

Gândiți-vă puțin la asta următoarea dată când spuneți ”Mi-ar plăcea să merg la sală/să învăț să dansez/să citesc mai mult/să învăț o limbă străină, dar nu am timp.” Nu aveți, cu adevărat, timp sau nu este, de fapt, o prioritate?