Șapte ani am trăit cu acnee, ascunzându-mă de oameni și de viață, în general. Cum a decurs cea mai lungă și nefericită ”relație” pe care am avut-o vreodată, citiți mai jos.

***

Era 4:30 dimineața când m-am trezit brusc, de parcă aș fi avut un ceas deșteptător intern. În liniștea deplină se auzea doar respirația regulată a bărbatului de lângă mine. Era pentru prima dată când dormeam acasă la noul meu iubit, așa că trebuia să mă mișc repede și fără zgomot într-o casă pe care n-o știam. Făcusem asta de sute de ori, devenise un ritual pe care puteam să-l fac și cu ochii închiși, dar tot aveam emoții. Dacă o dădeam în bară, bărbatul de lângă mine urma să aibă un șoc la trezire. Sau, cel puțin, ăsta era gândul care mă făcea să mă trezesc în toiul nopții fără să am nevoie de alarmă.

M-am ridicat și am bâjbâit după geanta plasată strategic la piciorul patului. Am pescuit din ea micuța trusă de plastic și m-am îndreptat spre toaletă. Am lovit, pe traseu, câteva piese de mobilier și am înjurat printre dinți de durere. Odată ajunsă la baie, am aprins lumina și am analizat situația în oglindă. Apoi, cu o mână la fel de fermă ca cea cu care Michelangelo a pictat, odinioară, Capela Sixtină, am luat o pensulă de machiaj și am întins pe față un strat de fond de ten. Am continuat să întind, să tapotez, să șterg și să amestec grăbită câteva minute, până când rezultatul din oglindă a părut mulțumitor. Apoi, pentru că fața mea începuse să semene cu o mască mortuară, am adăugat puțin fard de obraji de culoarea piersicii.

M-am întors în dormitor pe vârful picioarelor și m-am așezat în pat cu fața în sus, atentă să nu ating cu obrajii perna. Urma să dorm aproape iepurește în următoarele 3-4 ore (o rotire bruscă în somn ar fi transformat fața de pernă în celebrul ”Number 1” al lui Jackson Pollock), dar merita: la trezire, bărbatul de lângă mine urma să nu aibă niciun șoc. Ultima dată când m-a văzut eram machiată (m-am dus să mă demachiez tiptil, abia după ce m-am convins că adormise pentru că mi-era groază să dorm machiată), iar acum arătam la fel ca în ajun.

Sub stratul de fond de ten se ascundeau câțiva dintre cei mai mari dușmani ai mei – mai multe pustule roșii și dureroase, care îmi brăzdau bărbia, obrajii și fruntea. Machiajul nu le făcea invizibile, firește, dar le diminua aspectul. Da, ajunsesem să mă machiez dis-de-dimineață la începutul fiecărei relații, de teamă ca noul iubit să nu comenteze ceva în zori în legătură cu fața mea. Niciunul n-ar fi făcut-o, firește, dar stima mea de sine era atât de joasă în acea perioadă încât, ca s-o găsești, ar fi trebuit să folosești o sondă petrolieră.

Începuturile

Acneea mi-a apărut prima dată când aveam 22 de ani. Poate din cauza asta nici n-am luat-o în serios, la început. După o adolescență în care apariția unui coș era un eveniment rar și izolat, să mă trezesc brusc cu mai multe pe față părea un accident trecător. Dar zilele în care îmi apăreau mai multe coșuri odată s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni și lunile în ani. În curând, zilele în care aveam un singur coș erau evenimentele rare și izolate.

Acneea a început să-mi dicteze existența într-un mod subtil, dar neiertător, pe care cineva care n-a avut niciodată această problemă nu cred că ar putea să-l înțeleagă. Am început să mă dau cu fond de ten constant, chiar și la sală (o idee extrem de proastă, retrospectiv) sau când ieșeam să plimb câinele seara. Dacă mergeam cu prietenii la munte sau într-un city-break, mă trezeam înaintea tuturor și mă machiam, de frică să nu-mi vadă fața cotropită de acnee.

Țin minte că odată, după ce m-am întors în București dintr-o vacanță la părinți, mama m-a sunat cu o voce rezervată tragediilor de familie. Mi s-au înmuiat picioarele când am auzit-o. Mi-a spus că îi era frică de reacția mea, dar că trebuie să mă anunțe ceva: în iureșul plecării, uitasem acasă cutia cu farduri și ea știa că nu puteam merge la birou fără fond de ten. Am liniștit-o și i-am spus că mai aveam puțin din vechiul tub, dar a doua zi am primit, prin curier, portfardul buclucaș.

În timp, am început să inventez scuze pentru care nu mai puteam să ajung la evenimente sau să ies în oraș dacă respectivele ieșiri se suprapuneau cu o explozie nemiloasă de coșuri. Am ajuns să refuz apoi vacanțe la mare cu prietenii, pentru că ideea de fond de ten la plajă mă oripila, iar a merge nemachiată era exclus. Mințeam că nu sunt acasă dacă o prietenă sau un prieten voia să mă viziteze pe nepusă masă și eu nu eram dată cu fond de ten. Nu mai zic nimic despre toate petrecerile/nunțile/lansările/evenimentele în care mă ascundeam îngrozită, de fotografi. În punctul cel mai grav al acneei, în septembrie 2015, ajunsesem să nu mai privesc oamenii în față atunci când discutam cu ei, de rușine.

Medicii

De ce n-am încercat să fac nimic să mă vindec, poate vă întrebați? Ridicați la pătrat numărul degetelor pe care le aveți la mâna dreaptă, adăugați pătratul degetelor de la mâna stângă, înmulțiți cu doi, adăugați încă un zero și abia atunci vă veți apropia, poate, de numărul soluțiilor medicale sau alternative pe care le-am încercat de-a lungul anilor.

Printre primele lucruri pe care l-am făcut a fost să-mi fac programare la cel mai bun dermatolog din București. Am așteptat o lună să găsesc un loc în programul lui super-aglomerat, iar consultația propriu-zisă a durat 2 minute (și m-a costat, în 2008, vreo 200 de lei). Omul s-a uitat razant la fața mea, a dat din cap atotștiutor, mi-a dat o foaie xeroxată cu un regim alimentar sever și mi-a recomandat Roaccutane.

Ca să înțelegeți de ce n-am revenit în cabinetul lui, printre efectele secundare ale acestui medicament foarte periculos se numără conjunctivită, distrofia unghiilor, alopecie, hirsutism și, ceea ce mă speria cel mai tare, depresie și chiar tendințe suicidale. Cum eu abia reușisem să depășesc o perioadă depresivă, care mă paralizase emoțional și social, Roaccutane și efectele lui secundare mi se păreau o alternativă îngrozitoare. În plus, în foarte multe cazuri, la câteva luni după întreruperea tratamentului, acneea reapare.

Cu puține excepții, majoritatea dermatologilor la care am fost (pentru că nu m-am oprit la unul, doi sau trei, evident) îmi recomandau Roaccutane cu ușurința cu care i-ai da unui copil o acadea. Când le spuneam că am suferit de depresie în trecut și mi-e teamă de Roaccutane, mă priveau încurcați. Erau, ceea ce americanii numesc ”one trick poney”, iar singurul ”truc” pe care îl știau era acest medicament cu efecte secundare odioase.

Am aflat apoi că acneea ar putea fi cauzată de o infecție cu stafilococ auriu și că pot face niște analize la Institutul Cantacuzino. Dacă aveam respectivul stafilococ, ei mi-ar fi preparat un autovaccin, care urma să mă scape de acnee. Suna prea frumos ca să fie adevărat și a fost pentru prima dată în viața mea când m-am rugat să am o bacterie patogenă în organism (pentru că asta ar fi însemnat că știam, în sfârșit, de ce aveam acneea și cum o puteam combate). Rezultatele au venit negative, spre marea mea disperare.

După ce am epuizat toți dermatologii recomandați, premiați și mediatizați din București, am trecut la endocrinologi și la ginecologi. Nu sufeream nici de exces de testosteron, nici de sindromul ovarelor polichistice, aveam să aflu. Probabil respectivii medici credeau că-mi lipsesc câteva țigle de pe acoperiș atunci când mă întristam la auzul veștii că sunt perfect sănătoasă. Pentru mine asta însemna că, în continuare, sursa acneei (ca și tratamentul ei) rămânea un mister.

Tratamentele

Frustrată de lipsa de răspunsuri din medicina tradițională, am încercat tot felul de tratamente alternative, despre care auzisem de pe forumuri medicale, din reviste sau de la prietene.

Am renunțat la zahăr, prăjeli, băuturi carbogazoase, condimente și grăsimi, am băut zilnic 2 litri de apă, ceai de trei frați pătați, din rădăcină de brusture sau de păpădie, m-am dat, pe rând, cu ulei esențial de arbore de ceai, de eucalipt, de lavandă și de salvie (pe lângă clasicele Skinoren, Mask Plus, Isotrexin și Brevoxyl, care nu mai aveau efect deja), am mers la sală și la saună regulat (pentru a elimina toxinele din organism), am încercat diete de detoxifiere (despre celebra dietă Oshawa am scris aici), măști cosmetice și tot felul de tincturi și creme cumpărate de la Plafar sau din farmacii de lux.

După 7 ani, mă săturasem de promisiuni de tratamente miraculoase, mă săturasem ca toate cosmeticienele la care mergeam la pensat să insiste că ele mă pot vindeca de acnee în 2-3 ședințe și mă săturasem, mai ales, de recomandări necerute (”Să merg la un dermatolog? Wow, nu știu cum nu m-am gândit la așa ceva!”).

Dacă cineva mi-ar fi spus în vara lui 2015 că, după 7 ani de chinuri, de rușine, de vacanțe refuzate, de ascuns de aparate de fotografiat, de diete, de creme și  fonduri de ten extrem de scumpe, urma să cunosc femeia care mă va vindeca de acnee, aș fi râs amar. Dar exact asta s-a întâmplat. În toamna lui 2015 am cunoscut-o pe cea care m-a vindecat de acnee (după mai bine de un an de tratamente, nu peste noapte) și mi-a schimbat viața.

Despre prima noastră întâlnire și procesul prin care m-am vindecat (care n-a presupus nicio zi de dietă sau de băut ceai de trei frați pătați), mâine, pe blogul vostru preferat (în caz că blogul vostru preferat e AndreeaVasile.ro, verificați, totuși, și Inoza). 😀

Continuarea AICI.