Acest articol este susținut de GSK România și este dedicat tuturor celor care au fost vreodată discriminați sau respinși. Dar și celor care nu i-au înțeles.

***

Eram în clasa a V-a când l-am cunoscut pe Paul. Cu vocea lui pițigăiată, unghiile roase, dar colorate în nuanțe puternice de roșu sau vișiniu, pantalonii mulați și mersul legănat, din șolduri, era ținta tuturor glumelor băieților. În zilele proaste, era și bătut. Se obișnuise cu ploaia de pumni și de palme, așa că atunci când știa că urmează, își ridica umerii, ca pentru a intra într-o carapace, și-și înconjura capul cu brațele.

Poate vă întrebați, indignați, ce făceau profesorii și ceilalți adulți în situația asta. Ei bine, micul nostru orășel avea un orfelinat plin de copii abuzați, crescuți în sărăcie cruntă, privați de afecțiune, care acum deveniseră bătăuși sau aveau probleme cu alcoolul. Paul era o picătură de apă într-un ocean.

Mama lui venea deseori la școala, chemată de mama mea (care i-a fost profesoară) și, de fiecare dată, avea o atitudine defensivă, de parcă ar fi vrut să-și ceară scuze pentru neplăcerile cauzate. „Eu încerc să-i scot prostiile din cap”, spunea ea, „să-l fac să se poarte ca oamenii normali, dar el nu vrea să înțeleagă!”.

Când era mic și l-a prins probându-i pantofii și rochiile, a râs. Când copilul a mai crescut și-a început să se joace cu păpuși, în loc de mașinuțe, mama a făcut tot posibilul să-l aducă pe calea ”cea bună”. A încercat cu vorba bună, apoi cu bătaia. Nimic n-a funcționat.

Din ziua în care Paul și-a vopsit părul, pentru prima dată, într-o nuanță de vișiniu-roșcat, și-a pus un sutien cu burete și o fustă scurtă, toată lumea a început să-i spună Paula. Paul avea să dispară pentru totdeauna.

*

Mi-o aduc aminte pe Paula, cocoțată pe niște pantofi roz bombon, cu tocuri scâlciate. Mergea aproape împleticindu-se pe picioarele lungi și strâmbe la Biblioteca orășenească, pentru a împrumuta romane de dragoste. Le citea la ore, ignorând complet ce se întâmpla în jurul ei. Din când în când, chicotea înăbușit sau scotea câte o exclamație pițigăiată.

– Paul, de ce nu ești atent la oră? a întrebat-o o dată profesoara nouă de istorie.
– Vaaaai, doamna, da’-i așaaaa de palpitant aici! Cum Rick o iubește pe Betty, da’ ea vrea să-l distrugă că el i-a băgat familia în faliment și l-a făcut pe ta-su’ să se-mpuște în cap! Și dumneavoastră ne ziceți de egipteni morți! Ce plictisitor! spunea, căscând demonstrativ.

Râsetele din clasă o făceau să continue. Devenea dramatică – ne citea, pe voci, declarații de dragoste sau scene erotice din carte, pe care le marcase prin îndoirea paginii. Îi plăcea să fie în centrul atenției, să distreze publicul, chiar dacă erau aceiași oameni care o bătuseră cu o pauză în urmă sau care aveau s-o facă din nou, peste câteva ore. Sfârșea mereu prin a fi dată afară de la ore, dar ne aștepta, cuminte, cu romanul ei de Sandra Brown pe hol, pentru a intra la ora următoare.

Alteori își petrecea întreaga oră absorbită în fața unei oglinzi și a unei truse de farduri Ruby Rose, machiindu-și cu minuțiozitate pleoapele, obrajii și buzele.

*

N-am mai auzit nimic de Paula în ultimii ani. Știu că a renunțat la un moment dat la școală. Probabil se săturase să fie dată afară din clase și să-și citească romanele pe holuri. Mama ei cred că a fost ușurată. Tată nu are.

Cum ajung acasă rar, am mai văzut-o, poate, de vreo 3 ori în ultimii 15 ani. De fiecare dată avea o claie roșcată de păr, ruj roșu și tocuri înalte. Între timp a învățat să meargă decent pe ele, și-a început să-și legene din nou șoldurile.

Am aflat de la mama că Paula o duce foarte rău în ultima vreme. Că merge împreună cu o prietenă la un bar din localitate, unde se strâng băieți din orașele și satele din apropiere, care vin de la muncă din Italia sau din Spania. Și care nu-i știu povestea. Că flirtează și râde cu ei, și apoi pleacă cu mașina lor. Iar când ajung prin vreun motel sau pe un câmp pustiu și băieții descoperă că Paula e, de fapt, Paul, o bat crunt. Ultima dată a ajuns la spital cu copci, pentru că au lovit-o cu bocancii în față.

Mi s-a strâns inima pentru biata Paula. Mi-am imaginat fața ei albă, pe care și-o machia cu atâta grijă în timpul orelor de geografie sau de matematică, acum tumefiată și plină de cusături.

*

Cum a ajuns Paula aici? Ar fi, în primul rând, motivele mari, evidente. Mediul rural, cu toate hibele sale. Ignoranța. Lipsa de educație. Lipsa de toleranță. Apoi, în al doilea rând, ar fi motivele mici. Fiecare profesor care a dat-o afară din clasă în loc s-o întrebe cum se simte sau dacă are nevoie să discute cu cineva. Fiecare moment în care mama ei a ignorat-o atunci când venea acasă plângând. Fiecare copil care a respins-o, pentru că era diferită (deși, în esență, era identică cu noi toți). Fiecare adult care și-a ferit privirea văzând-o pe stradă.

Pentru că o privire nu e niciodată doar o ”simplă” privire. O privire e cel mai elementar mod de a ne raporta la celălalt. De a crea o legătură. De a-i spune: ”Te văd”. De a-l accepta așa cum e. De a-ți regăsi umanitatea în umanitatea lui.

Ne ferim privirea de tot ce ne dezgustă, de tot ce nu putem accepta sau suporta, de tot ce ne face să ne simțim inconfortabil. Toate privirile pe care ni le-am ferit vreodată de cei ”diferiți” de noi nu spun nimic despre ei, dar spun totul despre noi. Despre lipsa noastră de empatie, despre îngustimea noastră sufletească sau morală, despre fricile noastre iraționale, despre incapacitatea noastră de a fi solidari.

*

N-am povestit întâmplător despre privire și rolul ei. Luna aceasta, cu ocazia Zilei mondiale de luptă împotriva HIV/SIDA, GSK România a lansat campania ”Nu-ți feri privirea”. Campania își propune să ne amintească importanța empatiei pentru pacienții care luptă cu această boală dar și să ne încurajeze să ne informăm mai mult cu privire la ea.

Sunt peste 15.000 de persoane infectate cu HIV în România. Doar anul acesta, din ianuarie până în octombrie, au fost depistate 275 de noi cazuri de HIV și 214 noi cazuri de SIDA. 489 de oameni ale căror vieți au fost date peste cap, pentru totdeauna.

Pe cei mai mulți dintre ei n-o să-i întâlniți, poate, niciodată. Dar puteți face ceva foarte important pentru ei. Puteți să nu vă feriți privirea de la infograficele și tabelele următoare, prin care încerc să vă arăt ce înseamnă HIV/SIDA în România. Și apoi puteți să le povestiți și altora ce ați aflat aici, dacă vi se pare interesant. Pentru că nu poți fi empatic cu ceva ce nu înțelegi.

O să încep cu lucrurile elementare. Știți, sper, diferența dintre HIV și SIDA. HIV este virusul de imunodeficiență, iar SIDA reprezintă ultimul stadiu al infecției cu HIV. Toată lumea ar trebui să mai știe, în 2018, cum se transmite virusul HIV. Nu privind un om în ochi, nu îmbrățișându-l, nu mâncând sau bând din aceeași farfurie sau din același pahar, nu folosind aceeași toaletă sau dormind în același pat cu el.

Persoanele care sunt depistate cu HIV/SIDA în 2018 nu vor mai muri din cauza acestui virus. Sigur, vor trebui să ia tratament toată viața, dar au șanse să trăiască chiar mai mult decât o persoană sănătoasă, pentru că sunt monitorizate permanent de medici.

Între 1985 și 2018:

❌ 23.665 de persoane au fost infectate cu HIV/SIDA în România.
❌ 15.503 mai sunt în viață.
❌ 189 sunt copii cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani.

Copii pe care dentiștii vor refuza să-i primească la tratament, când li se va rupe un dinte, de frică să nu se îmbolnăvească și ei sau să nu-și piardă clientela. Copii pe care asistentele medicale vor refuza să-i vaccineze. Copii care vor fi stigmatizați ca leproșii la școală. Copii care vor crește și vor fi refuzați la interviuri pentru o slujbă. Copii care, deveniți adulți, vor suferi de depresie. Se vor simți singuri, nedoriți, defecți. Vor renunța, poate, să mai ia tratamentul, cum am auzit că se întâmplă, din păcate. Vor prefera moartea însingurării și respingerii.

În imaginea de mai jos puteți vedea cum arată distribuția pe județe a celor 489 de noi cazuri de HIV/SIDA depistate din ianuarie până în octombrie anul acesta. Cifrele pe care le vedeți în fiecare județ sunt oameni care au frați și surori, părinți, colegi, poate chiar copii. Unii dintre ei au câini, alții au pisici. Unii merg cu mașina, alții cu bicicleta. Pentru 4 dintre ei viața abia a început.

În graficul de mai jos puteți vedea care sunt vârsta și sexul acestor persoane. Grupa mea de vârstă (30-34 de ani) este a doua cea mai numeroasă.

Și acum, o statistică surprinzătoare pentru mulți, bănuiesc. Știți care a fost cea mai frecventă cale prin care au fost infectați cu HIV cei 489 de oameni diagnosticați anul acesta? Nu prin sex între două persoane gay, nu prin injecții cu droguri, ci prin sex între două persoane heterosexuale. Persoane care și-au înșelat soțul/soția cu cineva, fără să se protejeze. Oameni single, care au mai mulți parteneri și nu folosesc prezervative.

9 dintre oamenii care au aflat că au HIV/SIDA anul acesta nu știu de unde au luat infecția. Iar 4 sunt bebeluși, infectați în pântecele mamei lor, în timpul nașterii sau prin laptele matern.

Iată și cum arată, cumulativ pentru perioada 1985-2018, căile de transmitere HIV/SIDA în România. Sexul între persoane heterosexuale rămâne principala cauză.

Dacă vă interesează, mai jos am pus un tabel cu tendințele în calea de transmitere a HIV/SIDA între 2007 și 2018. Deși sexul între persoane heterosexuale este în scădere (în timp ce cel între persoane gay este în creștere), acesta rămâne principala cauză a infecției cu HIV/SIDA.

La final, un ultim tabel. Așa arată, în niște cifre seci, oamenii infectați cu HIV/SIDA care sunt în viață în momentul ăsta în România. Sugari, copii, preadolescenți, adolescenți, adulți și bătrâni. Femei și bărbați. Majoritatea dintre ei, probabil, păstrează ca un secret rușinos boala pe care o au. Unii au mărturisit-o prietenilor sau angajatorilor și suportă consecințele.

Sper ca acest articol să vă ajute să înțelegeți mai bine o realitate cu care, din fericire, cei mai mulți dintre noi nu suntem familiari. Sper ca pe viitor HIV/SIDA să nu mai fie prezentat într-o manieră senzaționalistă, ci la fel de obiectiv ca hepatita B, care e mai contagioasă decât HIV, sau ca hepatica C, care e mult mai gravă.

Sper să vă aduceți aminte să fiți empatici și înțelegători chiar și atunci când vă este teamă sau greu. Și să nu uitați că toate privirile pe care ni le-am ferit vreodată de alții nu spun nimic despre ei, dar spun totul despre noi.

***

Puteți citi mai multe despre HIV/SIDA în România pe site-ul Comisiei Naționale de Luptă Anti-SIDA, de unde am luat și datele de mai sus.