Acest articol este susținut de GSK România și este dedicat tuturor celor care au fost vreodată discriminați sau respinși. Dar și celor care nu i-au înțeles.
***
Eram în clasa a V-a când l-am cunoscut pe Paul. Cu vocea lui pițigăiată, unghiile roase, dar colorate în nuanțe puternice de roșu sau vișiniu, pantalonii mulați și mersul legănat, din șolduri, era ținta tuturor glumelor băieților. În zilele proaste, era și bătut. Se obișnuise cu ploaia de pumni și de palme, așa că atunci când știa că urmează, își ridica umerii, ca pentru a intra într-o carapace, și-și înconjura capul cu brațele.
Poate vă întrebați, indignați, ce făceau profesorii și ceilalți adulți în situația asta. Ei bine, micul nostru orășel avea un orfelinat plin de copii abuzați, crescuți în sărăcie cruntă, privați de afecțiune, care acum deveniseră bătăuși sau aveau probleme cu alcoolul. Paul era o picătură de apă într-un ocean.
Mama lui venea deseori la școala, chemată de mama mea (care i-a fost profesoară) și, de fiecare dată, avea o atitudine defensivă, de parcă ar fi vrut să-și ceară scuze pentru neplăcerile cauzate. „Eu încerc să-i scot prostiile din cap”, spunea ea, „să-l fac să se poarte ca oamenii normali, dar el nu vrea să înțeleagă!”.
Când era mic și l-a prins probându-i pantofii și rochiile, a râs. Când copilul a mai crescut și-a început să se joace cu păpuși, în loc de mașinuțe, mama a făcut tot posibilul să-l aducă pe calea ”cea bună”. A încercat cu vorba bună, apoi cu bătaia. Nimic n-a funcționat.
Din ziua în care Paul și-a vopsit părul, pentru prima dată, într-o nuanță de vișiniu-roșcat, și-a pus un sutien cu burete și o fustă scurtă, toată lumea a început să-i spună Paula. Paul avea să dispară pentru totdeauna.
*
Mi-o aduc aminte pe Paula, cocoțată pe niște pantofi roz bombon, cu tocuri scâlciate. Mergea aproape împleticindu-se pe picioarele lungi și strâmbe la Biblioteca orășenească, pentru a împrumuta romane de dragoste. Le citea la ore, ignorând complet ce se întâmpla în jurul ei. Din când în când, chicotea înăbușit sau scotea câte o exclamație pițigăiată.
– Paul, de ce nu ești atent la oră? a întrebat-o o dată profesoara nouă de istorie.
– Vaaaai, doamna, da’-i așaaaa de palpitant aici! Cum Rick o iubește pe Betty, da’ ea vrea să-l distrugă că el i-a băgat familia în faliment și l-a făcut pe ta-su’ să se-mpuște în cap! Și dumneavoastră ne ziceți de egipteni morți! Ce plictisitor! spunea, căscând demonstrativ.
Râsetele din clasă o făceau să continue. Devenea dramatică – ne citea, pe voci, declarații de dragoste sau scene erotice din carte, pe care le marcase prin îndoirea paginii. Îi plăcea să fie în centrul atenției, să distreze publicul, chiar dacă erau aceiași oameni care o bătuseră cu o pauză în urmă sau care aveau s-o facă din nou, peste câteva ore. Sfârșea mereu prin a fi dată afară de la ore, dar ne aștepta, cuminte, cu romanul ei de Sandra Brown pe hol, pentru a intra la ora următoare.
Alteori își petrecea întreaga oră absorbită în fața unei oglinzi și a unei truse de farduri Ruby Rose, machiindu-și cu minuțiozitate pleoapele, obrajii și buzele.
*
N-am mai auzit nimic de Paula în ultimii ani. Știu că a renunțat la un moment dat la școală. Probabil se săturase să fie dată afară din clase și să-și citească romanele pe holuri. Mama ei cred că a fost ușurată. Tată nu are.
Cum ajung acasă rar, am mai văzut-o, poate, de vreo 3 ori în ultimii 15 ani. De fiecare dată avea o claie roșcată de păr, ruj roșu și tocuri înalte. Între timp a învățat să meargă decent pe ele, și-a început să-și legene din nou șoldurile.
Am aflat de la mama că Paula o duce foarte rău în ultima vreme. Că merge împreună cu o prietenă la un bar din localitate, unde se strâng băieți din orașele și satele din apropiere, care vin de la muncă din Italia sau din Spania. Și care nu-i știu povestea. Că flirtează și râde cu ei, și apoi pleacă cu mașina lor. Iar când ajung prin vreun motel sau pe un câmp pustiu și băieții descoperă că Paula e, de fapt, Paul, o bat crunt. Ultima dată a ajuns la spital cu copci, pentru că au lovit-o cu bocancii în față.
Mi s-a strâns inima pentru biata Paula. Mi-am imaginat fața ei albă, pe care și-o machia cu atâta grijă în timpul orelor de geografie sau de matematică, acum tumefiată și plină de cusături.
*
Cum a ajuns Paula aici? Ar fi, în primul rând, motivele mari, evidente. Mediul rural, cu toate hibele sale. Ignoranța. Lipsa de educație. Lipsa de toleranță. Apoi, în al doilea rând, ar fi motivele mici. Fiecare profesor care a dat-o afară din clasă în loc s-o întrebe cum se simte sau dacă are nevoie să discute cu cineva. Fiecare moment în care mama ei a ignorat-o atunci când venea acasă plângând. Fiecare copil care a respins-o, pentru că era diferită (deși, în esență, era identică cu noi toți). Fiecare adult care și-a ferit privirea văzând-o pe stradă.
Pentru că o privire nu e niciodată doar o ”simplă” privire. O privire e cel mai elementar mod de a ne raporta la celălalt. De a crea o legătură. De a-i spune: ”Te văd”. De a-l accepta așa cum e. De a-ți regăsi umanitatea în umanitatea lui.
Ne ferim privirea de tot ce ne dezgustă, de tot ce nu putem accepta sau suporta, de tot ce ne face să ne simțim inconfortabil. Toate privirile pe care ni le-am ferit vreodată de cei ”diferiți” de noi nu spun nimic despre ei, dar spun totul despre noi. Despre lipsa noastră de empatie, despre îngustimea noastră sufletească sau morală, despre fricile noastre iraționale, despre incapacitatea noastră de a fi solidari.
*
N-am povestit întâmplător despre privire și rolul ei. Luna aceasta, cu ocazia Zilei mondiale de luptă împotriva HIV/SIDA, GSK România a lansat campania ”Nu-ți feri privirea”. Campania își propune să ne amintească importanța empatiei pentru pacienții care luptă cu această boală dar și să ne încurajeze să ne informăm mai mult cu privire la ea.
Sunt peste 15.000 de persoane infectate cu HIV în România. Doar anul acesta, din ianuarie până în octombrie, au fost depistate 275 de noi cazuri de HIV și 214 noi cazuri de SIDA. 489 de oameni ale căror vieți au fost date peste cap, pentru totdeauna.
Pe cei mai mulți dintre ei n-o să-i întâlniți, poate, niciodată. Dar puteți face ceva foarte important pentru ei. Puteți să nu vă feriți privirea de la infograficele și tabelele următoare, prin care încerc să vă arăt ce înseamnă HIV/SIDA în România. Și apoi puteți să le povestiți și altora ce ați aflat aici, dacă vi se pare interesant. Pentru că nu poți fi empatic cu ceva ce nu înțelegi.
O să încep cu lucrurile elementare. Știți, sper, diferența dintre HIV și SIDA. HIV este virusul de imunodeficiență, iar SIDA reprezintă ultimul stadiu al infecției cu HIV. Toată lumea ar trebui să mai știe, în 2018, cum se transmite virusul HIV. Nu privind un om în ochi, nu îmbrățișându-l, nu mâncând sau bând din aceeași farfurie sau din același pahar, nu folosind aceeași toaletă sau dormind în același pat cu el.
Persoanele care sunt depistate cu HIV/SIDA în 2018 nu vor mai muri din cauza acestui virus. Sigur, vor trebui să ia tratament toată viața, dar au șanse să trăiască chiar mai mult decât o persoană sănătoasă, pentru că sunt monitorizate permanent de medici.
Între 1985 și 2018:
❌ 23.665 de persoane au fost infectate cu HIV/SIDA în România.
❌ 15.503 mai sunt în viață.
❌ 189 sunt copii cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani.
Copii pe care dentiștii vor refuza să-i primească la tratament, când li se va rupe un dinte, de frică să nu se îmbolnăvească și ei sau să nu-și piardă clientela. Copii pe care asistentele medicale vor refuza să-i vaccineze. Copii care vor fi stigmatizați ca leproșii la școală. Copii care vor crește și vor fi refuzați la interviuri pentru o slujbă. Copii care, deveniți adulți, vor suferi de depresie. Se vor simți singuri, nedoriți, defecți. Vor renunța, poate, să mai ia tratamentul, cum am auzit că se întâmplă, din păcate. Vor prefera moartea însingurării și respingerii.
În imaginea de mai jos puteți vedea cum arată distribuția pe județe a celor 489 de noi cazuri de HIV/SIDA depistate din ianuarie până în octombrie anul acesta. Cifrele pe care le vedeți în fiecare județ sunt oameni care au frați și surori, părinți, colegi, poate chiar copii. Unii dintre ei au câini, alții au pisici. Unii merg cu mașina, alții cu bicicleta. Pentru 4 dintre ei viața abia a început.
În graficul de mai jos puteți vedea care sunt vârsta și sexul acestor persoane. Grupa mea de vârstă (30-34 de ani) este a doua cea mai numeroasă.
Și acum, o statistică surprinzătoare pentru mulți, bănuiesc. Știți care a fost cea mai frecventă cale prin care au fost infectați cu HIV cei 489 de oameni diagnosticați anul acesta? Nu prin sex între două persoane gay, nu prin injecții cu droguri, ci prin sex între două persoane heterosexuale. Persoane care și-au înșelat soțul/soția cu cineva, fără să se protejeze. Oameni single, care au mai mulți parteneri și nu folosesc prezervative.
9 dintre oamenii care au aflat că au HIV/SIDA anul acesta nu știu de unde au luat infecția. Iar 4 sunt bebeluși, infectați în pântecele mamei lor, în timpul nașterii sau prin laptele matern.
Iată și cum arată, cumulativ pentru perioada 1985-2018, căile de transmitere HIV/SIDA în România. Sexul între persoane heterosexuale rămâne principala cauză.
Dacă vă interesează, mai jos am pus un tabel cu tendințele în calea de transmitere a HIV/SIDA între 2007 și 2018. Deși sexul între persoane heterosexuale este în scădere (în timp ce cel între persoane gay este în creștere), acesta rămâne principala cauză a infecției cu HIV/SIDA.
La final, un ultim tabel. Așa arată, în niște cifre seci, oamenii infectați cu HIV/SIDA care sunt în viață în momentul ăsta în România. Sugari, copii, preadolescenți, adolescenți, adulți și bătrâni. Femei și bărbați. Majoritatea dintre ei, probabil, păstrează ca un secret rușinos boala pe care o au. Unii au mărturisit-o prietenilor sau angajatorilor și suportă consecințele.
Sper ca acest articol să vă ajute să înțelegeți mai bine o realitate cu care, din fericire, cei mai mulți dintre noi nu suntem familiari. Sper ca pe viitor HIV/SIDA să nu mai fie prezentat într-o manieră senzaționalistă, ci la fel de obiectiv ca hepatita B, care e mai contagioasă decât HIV, sau ca hepatica C, care e mult mai gravă.
Sper să vă aduceți aminte să fiți empatici și înțelegători chiar și atunci când vă este teamă sau greu. Și să nu uitați că toate privirile pe care ni le-am ferit vreodată de alții nu spun nimic despre ei, dar spun totul despre noi.
***
Puteți citi mai multe despre HIV/SIDA în România pe site-ul Comisiei Naționale de Luptă Anti-SIDA, de unde am luat și datele de mai sus.
2 Comentarii
Rosu Cristian
O vorba inteleapta spune ” Inainte de a intra intr-un templu, asigura-te ca esti curat pe incaltaminte”.
Am inceput cu acest citat pentru a exemplifica felul in care ai intrat intr-o poveste inceputa acum 30 si ceva de ani, daca nu ai trecut printr-o stare, nu ai trait fapte, nu ai cum sa explici ce traieste acel OM. Ai plecat de la o idee dar te-ai pierdut pe fundal, ai amestecat cu o alta idee spre a incerca sa empatizezi sau cititorii sa emapatizeze cu ce anume?
Cu faptul ca o persoana homosexuala este privita cu alti ochi? ca totul este o normalitate? OK dar ce are asta de a face cu ce au trait si traiesc persoanele seropozitive? ca exista o cauza comuna? DISCRIMINAREA si STIGMATIZAREA? poate…..
Inainte de a prezenta cifre stari sau trairi, poate era mai bine de a te INFORMA, de a sta de vorba cu aceste persoane, de a vedea istoria, poate ca ar fi mai minunat sa ne intoarcem in trecut sa vedem cateva date sau etape.
1995 – erau depistati peste 10.000 de copiii si aproape 2500 de adulti si se introduce primul medicament ARV(antiretroviral) – AZT, urmat de alte cateva medicamente, si tot atunci gratie mass mediei care in goana dupa senzational apar poze cu copiii din centrele Babes si Matei Bals.
De ce 1995? pentru ca este un an de referinta si cotitura in existenta mea, ai inteles bine IN VIATA MEA, cum erau priviti adultii infectati in perioada ’95? exact cu cele doua stari cu care vrei sa te joci Barbatii = Homosexuali, Femeile = prostituate sau cum explici destul de clar in doua fraze “Persoane care și-au înșelat soțul/soția cu cineva, fără să se protejeze. Oameni single, care au mai mulți parteneri și nu folosesc prezervative.”
Stii ce inseamna maxim de discriminare? Iti spun eu, sa fi femeie, de etnie roma, si bomboana de pe coliva sa fi si SEROPOZITIVA, crezi ca te poti transpune in sufeltul acelei persoane? sau a copiiilor care nu erau primiti in scolii, cu care nu se jucau nimeni? erau prea mici iar parintii le ascundeau cruntul si tristul adevar ca erau bolnavi?
Au avut intreruperi in procesul educational datorita starii medicale sau pur si simplu era cea mai usoara alternativa a parintilor de ai proteja de ura celorlalti, multi s-au pierdut pe drum in tacere si izolare.
’96 – 2000 apar primele organizatii de persoane seropozitive(sau parinti cu copiii seropozitivi) ca un raspuns la problemele din viata acestor persoane si se constitue UNOPA , ca o ironie a sortii la 1 iunie 2000 de ziua internationala a copilului.
Sunt episoade de viata care nu pot fi transpuse in cuvinte, cand ne intalneam sa socotim pierderile, sa aflam cu ce cazuri de discriminare sau izolare/indepartare din viata sociala s-au confruntat copiii si adultii seropozitivi, cum se pot rezolva si in ce directie trebuie actionat.
As plictisii sa enumar concis etape de stari si trairi, de lupte manifestatii si concesii facute, de lucruri castigate si legi schimbate, pot spune numai atat NU INCERCA SA TARASTI INAPOI CU DECENII CE S-A CASTIGAT, nu asocia o forma de tendinta sexuala cu o maladie, doar din dorinta de a avea cateva LIKE-uri pe pagina.
Sunt tineri pe care ii cunosc foarte bine, si care au reusit pe propiile puteri sa-si cladeasca un viitor, sa absolve scolii superioare, sa-si faca familii( multe dintre ele serodiscordante = seronegativ si seropozitiv) sa aiba copiii, SERONEGATIVI perfect santosi, si sunt sute daca nu mii pe care-i cunosc personal, pe multi i-am indrumat, cursat si am incercat sa le caut si ofer un loc in societate.
Stiu ce ai sa spui ” CA MULTI AU UN COMPORTAMENT LA RISC”, adevarat foarte adevarat, dar incearca sa vezi padurea din spatele unui copac.
Ca un sfat, incearca sa eviti patrunderea intr-un subiect cu rani deschise inca, o carte cu multa durere, suferinta si tristete, nu ai sa cunosti discriminarea decat daca o traiesti pe pielea ta, restul sunt vorbe……..
Cristian
Petre Iulian
Dl.Rosu Cristian, ne intrebam adesea de ce oamenii nu isi schimba conceptiile si parerile pe acest subiect, dar cand cineva, un jurnalist, incearca sa ajute oamenii sa inteleaga subiectul, ii recomandam sa evite subiectul ca nu are cum sa cunoasca discriminarea decat daca o traieste pe propria piele. Textul e bine scris, obiectiv si clar, dincolo de sensibilitatile subiective pe care le atinge vorbind de comportamente la risc la cei care se infecteaza acum. Daca cerem jurnalistilor sa evite subiectul, atunci de ce cerem oamenilor sa inteleaga, daca ei nu au trecut prin asta?