Cabinet veterinar de fite, undeva in Dorobanti. In sala de asteptare, o ex-solista a unei trupe de success din anii ’90. Tine in brate un chihuahua liliputan, cu picioarele ca niste bete de sticsuri si urechile cat doua timbre.

Poarta un puloveras pe gat bej camel (chihuahua) si, oricat s-ar stradui stapana sa-l surprinda intr-o poza cu iPhone-ul, cainele se incapataneaza sa nu fie imortalizat.

–    Vai, Ruby [numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea patrupedului], cum vrei sa-ti faca mama poze daca tu inchizi mereu ochii? Ia, stai asa, uita-te aici, asa, ia sa vedem! Nu pot sa cred: ai inchis un ochi! De ce vrei sa ma superi? Hai, stai frumos la poza! Nu intoarce capul, Ruby!

M-am bagat si eu in “conversatie”:

–    Ce simpatica e, cat are?
–    Doi ani.
–    Sa va traiasca. Si eu am tot un chihuahua, dar e putin mai mare. Putin mai mult, de fapt, hahaha.
–    Ah, da, pai in Romania nu prea sunt chihuahua veritabili, cu pedigree. Eu am luat-o pe-a mea de la Paris.
–    Nici a mea nu e din Romania. E de la o crescatorie din Austria. Si cu toate astea nu-i asa de mica. Si, pe vremea cand am luat-o, am dat 500 de euro pe ea. Ceea ce era o suma destul de mare. Si acum este o suma destul de mare, de fapt.

Femeia m-a privit zambind:

– A mea a fost 3.000 de euro.

Si asa s-a incheiat conversatia noastra. Ea a continuat sa-si chinuiasca patrupedul pirpiriu sa stea cuminte la poze (si sa nu mai inchida ochii, de altfel) si eu am realizat brusc ca am inca 2.500 de motive in plus s-o iubesc pe Lily a mea. 🙂