Dimineata a inceput minunat. La 9 am primit primul telefon:

– Alo, buna dimineata! Va sun in legatura cu anuntul din ziar…

– Buna dimineata! Va intereseaza iepurasul ?

– Nu, doamna, vreau sa va fiu sofer !

– Cred ca ati gresit numarul !

I-am inchis furioasa telefonul. Ce oameni nesimtiti! Sa ia numarul de la un anunt pentru animalute si sa faca farse!

La 10 fara un pic, al doilea :

– Buna ziua…anunt….ziar….

– Ha ?….

– Sofer….

– Greseala !

Abia pe la al 5-lea apel m-am dezmeticit. Eu nu dadusem anunt cu Minny la ziar! Asa ca il intreb pe al 6-lea despre ce ziar este vorba.

– Viata romaneasca, domnisoara!

– Ati zis « Piata romaneasca »?

– Nu, « viata »!

M-am gandit ca tipul, evident, face misto de mine. Asa ca il intre acelasi lucru si pe al 6-lea. Mi se confirma. Pe la al 9-lea, ma destept si mai tare :

– Si asta e un ziar regional?

– Nu, doamna! E local!

– Si in ce localitate apare?

– Va bateti joc de mine?

– Nu. E o greseala la mijloc.

– In Galati, evident!

28 de apeluri intr-o singura blestemata de zi. Azi m-am simtit ca o nenorocita de centralista, doar pentru ca cineva a gresit un numar de telefon, atunci cand a dat un anunt in «Viata romaneasca», cum ca angajeaza sofer personal.

Dar ziua mea a fost mai lunga, de fapt. Ceea ce m-a scos din toti pepenii a fost altceva, mai mirobolant decat faptul ca 28 de potentiali soferi m-au deranjat astazi in timpul trainingului.

Posta Romana este o institutie de incredere a statului roman, de zeci de ani. Am trimis colete sau scrisori cu liniste in suflet, fiind convinsa ca sunt pe maini sigure si ca o sa-si atinga destinatie. Pana azi. De fapt, azi sunt atat de furioasa, incat Posta Romana are noroc ca am o viata prea haotica, pentru ca daca as fi avut cat de cat timp liber, i-as fi dat, pur si simplu, in judecata.

Istoria, pe scurt. Comand prin posta un produs de la o firma. Colega mea de apartament comanda si ea un produs de la aceeasi firma. Ea merge la posta azi, eu ii spun ca nu am timp azi si ca o sa merg maine. Dupa-amiaza, primesc mesaj de la ea : « Nu mai trebuie sa mergi tu la posta, ti-am luat eu coletul ! Te pup ! ». Dupa cateva secunde in care ma gandesc usurata « Wow, ce bine ca nu mai merg pana la posta », IT hit me. Stai putin, cum adica poate orice persoana sa ridice un colet pe numele meu?

Daca numele meu este Popescu Andreea, si persoana respectiva e Ionescu Alexandra, ce conteaza ca stam amandoua pe Strada Virtutii la numarul 14 ? Pai daca stam intr-o casa cu doua etaje, unde la fiecare etaj sta alta familie? Am ajuns acum sa incredintam coletele oamenilor pe ideea de « A, stati si dvs pe strada Macilor? Perfect! Nu vreti sa luati coletul dnei Georgescu? » Cum isi permite un angajat al Postei Romane sa dea coletul cuiva unei alte persoane, daca numele din buletin este altul ?

Nu accept asa ceva pe principiul « Traim in Romania, obisnuieste-te cu ideea !» cum mi-a raspuns o prietena in seara asta cand i-am povestit. Unde este promisiunea de confidentialitate si de siguranta pe care o face Posta Romana ? Pai sa mai am incredere sa comand ceva on-line ? Si daca imi ridica coletul vecina de pe colt ?

Dupa cum am spus, insa, nu am energia necesara sa-i dau in judecata, si nici macar nu-mi mai doresc cu ardoare sa le scriu o scrisoare de plangere, cum intentionam pe drum spre casa. In fond, una dintre lectiile pe care le-am invatat saptamana asta e ca oamenii vin inaintea regulilor. Si poate angajata de la Posta s-a gandit sa ma scuteasca de un drum. Si totusi…