Cu câțiva ani în urmă, pe când eram studentă, am citit într-o carte un paragraf care sintetiza perfect nu doar noțiunea de sexism, ci imensa discriminare cu care femeile se confruntă în societatea de azi.

Cartea era ”Full Frontal Feminism” a Jessicăi Valenti, iar paragraful suna în felul următor:

”Care e cel mai urât apelativ cu care i te poți adresa unei femei? Probabil vă gândiți la cuvinte precum curvă, târfă, cățea, p**dă, ștoarfă. Ok, acum care e cel mai urât apelativ cu care i te poți adresa unui bărbat? Poponar, fătălău, fetiță, păsărică. Observați ceva? Cel mai rău lucru pe care i-l poți spune unei femei e că e o femeie. Cel mai rău lucru pe care i-l poți spune unui bărbat e că e o femeie. A fi femeie e insulta supremă.”

M-am gândit de multe ori la cuvintele astea în ultimii ani, atunci când am văzut calitățile unor femei bagatelizate, neglijate sau chiar transformate în defecte. Abia când m-am lovit personal de o situație de sexism, însă, mi-am dat seama cât adevăr ascund.

Înainte să mergem mai departe, o să vă rog să vă imaginați următoarea situație. Ian (nume de origine scoțiană, ok?) este un bărbat de 31 de ani, creativ, muncitor și foarte pasionat de domeniul în care lucrează. Într-o zi, Ian observă o problemă în cadrul proiectului la care lucrează, problemă ce poate afecta imaginea companiei. O rezolvă și anunță project managerul în legătură cu această amenințare la adresa imaginii firmei. I se mulțumește emfatic pentru prezența de spirit și primește asigurări că situația se va remedia. Problema reapare. Ian o soluționează și îi atrage din nou atenția project managerului. Iar mulțumiri, iar asigurări. Lucrurile se repetă și a treia și a patra oară. Într-un final, exasperat, Ian decide să informeze întreaga echipă despre problemă.

Scrie un email concis, în care prezintă situația și explică, argumentat, de ce această problemă e o amenințare. Propune apoi o soluție la această problemă, dar în același timp îi invită și pe ceilalți să vină cu alte idei – totul pe un ton profesionist, respectuos și diplomat. După ce apasă butonul ”Send”, Ian e bucuros, crezând că problema se va rezolva.

Project managerul îi răspunde, dar nu doar că nu-și asumă responsabilitatea problemei, ci dă vina pe altcineva pentru ea și promite, la fel ca și până atunci, că va o va rezolva.

E rândul uneia dintre colegele lui Ian să fie deranjată de problemă și îngrijorată de repercusiunile ei asupra firmei. Îl sună pe acesta și discută problema semnalată de Ian. ”E Ian mai sensibil”, o asigură project managerul zâmbind. Colega lui Ian, care a văzut și ea problema, îi spune că nu e vorba în niciun caz despre despre sensibilitate, ci despre profesionalism. Project managerul o asigură și pe ea că va gestiona situația și schimbă subiectul.

Sună absurd să consideri un profesionist serios și pasionat de munca lui drept ”sensibil”, nu-i așa? Dar dacă respectivul profesionist e…o femeie? Pentru că da, situația de mai sus s-a întâmplat în realitate și Ian sunt eu (îmi plac anagramele, dar trebuie să recunoașteți și voi că ”Ina” nu-mi oferă prea multe alternative).

Vreau să observați cele două tactici, luate parcă din Manualul Sexistului Avansat, pe care project managerul le-a aplicat asupra mea. În primul rând, n-a făcut greșeala de începător să pară misogin, sugerând că locul meu, ca femeie, ar fi la cratiță sau că ar trebui să las bărbații să se ocupe de problemele serioase. Oh, nu. Individul a ales o abordare mult mai perfidă și subtilă: a insinuat că, fiind femeie, îmi pasă prea tare, mă implic prea mult. Și astfel, printr-un singur cuvânt, a transformat eforturile mele proactive și implicarea mea (două calități în orice alt context) în ceva negativ. În fond, limbajul pe care îl alegem să descriem realitate devine realitatea însăși, nu-i așa?

Cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte, apropo de limbaj și modul în care folosim duble standarde pentru bărbați și femei, e un discurs pe care Barbara Streisand l-a ținut acum 25 de ani. Din păcate, cu toate că au trecut mai bine de două decenii de atunci și cu toate că am intrat într-un nou secol (și chiar într-un nou mileniu!), realitatea descrisă de ea rămâne valabilă și la fel de dureroasă și în prezent.

Redau, mai jos, un scurt fragment din acest discurs emblematic:

”Bine ați venit în anul femeii (era vorba despre 1992, n.red.). Am evoluat mult. Nu demult ni se spunea păpuși, gagici, puicuțe și muieri. Am ajuns la următorul nivel, când ni se spune tipe dure, vulpi, scorpii și vrăjitoare. Bănuiesc că ăsta e un progres. Limbajul ne dă o perspectivă asupra modului în care femeile sunt văzute într-o societate dominată de bărbați. Să luăm domeniul nostru, de exemplu. Deși, sunt sigură că același lucru e valabil pentru femei în poziții de putere din orice industrie.

Un bărbat comandă – o femeie solicită.
Un bărbat e puternic – o femeie e agasantă.
Un bărbat e incoruptibil – o femeie dă bătăi de cap.
Un bărbat este un perfecționist – o femeie e o pacoste.
El e asertiv – ea e agresivă.
El face o strategie – ea manipulează.
El e dedicat – ea e obsedată.
El perseverează – ea e neînduplecată.
El își respectă principiile – ea e încăpățânată.

Dacă un bărbat vrea să facă lucrurile cum trebuie, e admirat și respectat. Dacă o femeie vrea să facă lucrurile cum trebuie, e dificilă și imposibilă.

(…) Toate aceste lucruri demonstrează, clar, că bărbații și femeile sunt măsurați după unități diferite și asta mă enervează. Bineînțeles, n-am voie să mp enervez. O femeie trebuie să vorbească frumos, să fie agreabilă, bine-crescută, liniștită. Cu alte cuvinte, reprimată.”

Sursă ilustrație: My Modern Met

Din păcate, observațiile Barbarei Streisand cu privire la modul diferit în care sunt percepuți și prezentați în societate femeile și bărbații sunt cât se poate de adevărate. Și există dovezi în acest sens.

Un jurnalist american, Ben Blatt, a analizat, statistic, sute de opere literare și a publicat rezultatul într-o carte numită “Nabokov’s Favorite Word Is Mauve: What the Numbers Reveal About the Classics, Bestsellers, and Our Own Writing”.

Pe lângă informații amuzante, cum ar fi faptul ca Joyce a folosit 1.105 semne de exclamare la fiecare 100.000 de cuvinte și Tolkien a abuzat adverbul ”brusc”, autorul a analizat și limbajul folosit de scriitorii secolului XX pentru a defini cele două sexe și interacțiunile dintre ele. Rezultatul? Dacă ați citit discursul doamnei Streisand de mai sus nu e nicio surpriză.

Atunci când Blatt a analizat verbele folosite cel mai des pentru a prezenta fiecare sex în parte, a descoperit că limbajul autorilor e încărcat de sexism. Astfel, personajele masculine cel mai adesea ”mormăie”, ”rânjesc”, ”strigă”, ”zâmbesc” și ”ucid”, în timp ce bietele personaje feminine nu fac decât să ”tremure”, ”plângă”, ”murmure”, ”țipe” și să ”se mărite”. De asemenea, autorii masculini se pare că scriu mult mai des ”l-a întrerupt ea” decât ”a întrerupt-o el” (deși lingviștii au ajuns la o concluzie total diferită, despre care o să vă povestesc puțin mai jos).

Cu alte cuvinte, bărbații din cărți sunt niște ființe puternice, vesele și dure, în timp ce femeile sunt delicate și blajine, cu excepția momentelor – numeroase de altfel – în care își întrerup bărbații. De asemenea, tot la capitolul acțiuni preponderente, femeile din cărțile secolului XX ”sărută”, ”exclamă”, ”răspund”, ”iubesc” și ”zâmbesc”, în timp ce bărbații ”ascultă”, ”se întreabă”, ”stau”, ”urăsc” sau ”fug”.

Nu e de mirare că ajungem la maturitate ca femei să ne considerăm inferioare bărbaților și ca bărbați să desconsiderăm femeile dacă de mici, atunci când citim o carte, ni se insinuează în subconștient astfel de imagini.

Vreau să închei acest articol cu un studiu realizat la Universitatea Birmingham, în 2003, asupra modului în care interacționează verbal bărbații și femeile. L-am descoperit atunci când am căutat dovezi științifice/lingvistice că femeile ar întrerupe bărbații mai des, așa cum arătau scriitorii secolului XX în romanele lor. Realitatea e, de fapt, cu totul pe dos.

Vă las, mai jos, cu 4 dintre cele mai interesante concluzii ale studiului, pe care îl puteți citi integral aici.

🔊 Una dintre diferențele majore între limbajul bărbaților și al femeilor este că bărbații domină conversațiile fie întrerupând partenerul de dialog, fie vorbind ”peste” el. După aceste întreruperi și suprapuneri, partenerii de dialog tind să devină tăcuți. Și, cum majoritatea întreruperilor sunt produse de bărbați în timpul unor conversații cu sexul opus, vorbitorul care tace este, de obicei, o femeie.

🔊 Cercetările arată că bărbații vorbesc, de fapt, mai mult decât femeile, dar o fac cu prietenii lor, mai degrabă decât cu partenera de viață. Cu toate acestea, impresia că femeile sunt guralive persistă și ne distorsionează percepția asupra cât de mult vorbește cineva. În plus, femeile folosesc mult mai multe mecanisme de ascultare activă (interjecții precum ”mhm”, ”da”, ”aha” etc.) decât bărbații. Folosirea acestora poate da impresia celorlalți participanți că femeile sunt mai vorbărețe pentru că sunt mai implicate în conversație.

🔊 Femeile sunt mai timide decât bărbații la nivel conversațional, ceea ce e demonstrat de faptul că folosesc întrebări cu răspuns implicit (”nu-i așa?”). Bărbații, în schimb, le folosesc mai rar și de aceea par mai asertivi. De asemenea, timiditatea conversațională a femeilor e evidențiată și de folosirea unui limbaj vag (”un fel de”, ”într-un fel”, ”cumva” etc.).

 🔊 Cercetătorii britanici spun că, deși nu pot generaliza concluziile acestui studiu din cauza dimensiunii sale mici (a fost analizată o discuție între patru persoane, doi bărbați și două femei), au observat următoarele: ambii bărbați au întrerupt cel mai adesea și ambele femei au fost întrerupte cel mai mult; una dintre femei a folosit cele mai multe mecanisme de ascultare activă și unul dintre bărbați cele mai puține; cel mai vorbitor participant a fost un bărbat și cel mai tăcut o femeie; femeile au folosit cele mai multe întrebări cu răspuns implicit și cuvinte vagi.

La finalul acestui text o să vă rog, ca femei, să vă ”gândiți” și să vă ”întrebați” mai des înainte să folosiți un anumit tip de limbaj (și să ”tremurați” și să ”murmurați” mai rar 😉 ), iar ca bărbați, să încercați să vedeți femeile ca parteneri egali de dialog și să le întrerupeți mai puțin. Aveți doar de câștigat.