Când eram mică, exista în casa bunicilor mei un singur sertar pe care, ca în povestea lui Barbă Albastră, n-aveam voie să-l deschid.
La fel ca pe soția nesăbuită din basm, însă, sertarul care adăpostea cuțitele și furculițele strălucitoare sau, mai bine zis, interdicția care îl însoțea, mă atrăgea ca un magnet.
Anii au trecut și următorul sertar interzis a apărut în casa părinților mei. În el, mama își ținea bijuteriile frumoase și vechi, dar și niște pliculețe pătrate de plastic, a căror întrebuințare am aflat-o mult mai târziu.
Acum nu mai există acasă niciun sertar pe care să n-am voie să-l deschid. Au apărut, în schimb, sertare sufletești pe care știu că dacă le deschid, risc să fiu aruncată în aer, ca de o mină antipersonal.
Oricât aș fi de precaută, însă, există frânturi de melodii, mirosuri, fațade de clădiri sau cuvinte care deschid acele sertare automat.
Din momentul în care mecanismul de deschidere s-a declanșat, știu că mai am doar câteva secunde. Respir adânc și mă folosesc de toată forța pe care o am pentru a închide sertarul la loc. Cea mai mică ezitare și explozia mă va transforma în mii de bucăți.
4 Comentarii
mOntecOre
ma intreb uneori cum e mai bine? le tii inchise stiind urmarile sau le deschizi si le “cureti”?
Ina
Evident, Oana, solutia “sanatoasa” ar fi cea de-a doua. Am invatat, insa, ca in timp, continutul sertarelor devine mai putin nociv si, in loc sa te ucida, doar te doare foarte, foarte tare. Exista un sertar numit “bunicul” pe care l-am putut deschide abia dupa cativa ani. De cel numit “bunica” nu pot sa ma ating inca. Banuiesc ca, la urma urmei, fiecare le gestioneaza cum poate mai bine.
Alina
Si eu am deschis unul saptamana trecuta…abia l-am mai inchis si inca ma mai urmaresc lucrurile regasite pe-acolo.
Oricum, imi place foarte mult comparatia. 🙂
roberta
Si eu am un sertar numit bunicul…..disperarea copilului de 8 ani de atunci s-a estompat insa durerea a ramas aceeasi ..si inca multe alte sertare …da e potrivita denumirea …