Stiu sa fac fata rautatii. Nu foarte bine (din pacate), dar stiu. Atunci cand pot s-o anticipez, in interiorul meu se produce o miscare asemanatoare pozitiei de prabusire recomandate de brosurile liniilor aeriene. Daca ar avea genunchi, am impresia ca sufletul meu s-ar chirci si i-ar imbratisa si apoi si-ar incrucisa, protectiv, mainile deasupra capului.
Astept. Lovitura vine, mai devreme sau mai tarziu, cu avant sau mai incet. De fiecare data, imi promit ca data viitoare nu va mai durea atat de mult. Dar o face. M-am obisnuit insa cu rautatea si cred ca asta face parte din procesul de maturizare.
Cu rautatea gratuita, insa, mai ales atunci cand vine din partea unei persoane pe care o credeam apropiata, nu cred ca ma voi obisnui niciodata. E ca si cum as fi copil si, intr-o atmosfera perpetua de Groundhog Day, cineva mi-ar repeta iar si iar ca nu exista Mos Craciun. O lume in care am crezut, si pe care am construit-o caramida cu caramida, conversatie cu conversatie, se darama peste mine.
Sau ca atunci cand, din senin, ai primi pe strada de la un necunoscut un croseu scurt, dar puternic, in stomac. Si lacrimile nu vin de la durerea fizica, ci de la socul psihic. De ce ar face cineva asa ceva? Nu e absurd?
*
Stiati ca o caracatita are trei inimi? Uneori ma gandesc ca daca fiecare caracatita ar dona doua dintre ele oamenilor, lumea asta ar fi un loc mai frumos.
 Sursa foto.