Am avut norocul să cunosc niște oameni fantastici până acum. Doar în ultimul an am cunoscut o fată de 17 ani care se antrenează într-un program NASA pentru a deveni astronaut pe Marte, o femeie care vrea să schimbe legislația Uniunii Europene și o alta care militează pentru persoanele care nu au voce.

De-a lungul anilor am mai cunoscut prințese, câștigători de Oscar, politicieni, nominalizați la Grammy, scriitori, pictori și mulți alți oameni cu vieți și personalități fascinante. Cea mai importantă întâlnire din viața mea, însă, a fost cu o fată banală, de 21 de ani.

***

Am întâlnit-o într-o seară din februarie anul ăsta. A început imediat să-mi povestească despre viața ei, cu un amestec de optimism, naivitate și suferință. Despre ce vise și speranțe are, despre ce mănâncă în fiecare zi pentru că nu are suficienți bani (brânză și roșii), despre prietenul ei și cât de mult îl iubește (deși nu-l poate vedea o vreme), despre slujba ei care o face nefericită, dar la care nu poate renunța (din cauza banilor), despre cât de singură se simte, despre ce vrea să fie ”când o să fie mare” (scriitoare).

Am plâns ascultând-o în seara aia cum nu mai țin minte să fi plâns de mult. Am plâns până am rămas fără aer. Până ochii mi s-au umflat atât de tare că abia îi puteam deschide. Am plâns până când capul mi s-a transformat într-o masă de carne pulsând de durere. Am plâns până am rămas fără lacrimi.

Vedeți voi, acea fată de 21 de ani nu mai există. N-am întâlnit-o în carne și oase, ci în paginile unui jurnal. Jurnalul meu de la 21 de ani.

A fost o experiență aproape extracorporală. Mă auzeam vorbind și îmi citeam cele mai intime gânduri și trăiri, dar acea persoană nu mai eram eu. Voiam să o îmbrățișez, să-i spun că nu e singură, că o să fie bine, că durerea o să treacă, că vreau s-o scot în oraș, să mâncăm cea mai bună pizza și cea mai mare înghețată. Dar n-aveam cum să-mi întind brațele peste 12 ani ca să ajung la ea.

Am înțeles atunci două lucruri. Primul, că habar n-avem câte face creierul nostru să ne protejeze. O ascultam pe fata de 21 de ani povestindu-și viața și varianta ei nu corespundea deloc cu ce-mi aminteam eu.

Undeva pe parcursul anilor, creierul meu a decis că anumite amintiri îmi vor face rău, așa că le-a blurat, le-a pus un filtru colorat deasupra și le-a dat zoom out, până au devenit umbrele distante ale unor amintiri. În caietul fetei de 21 de ani, însă, toate acele evenimente erau surprinse în lumina dură a realității, cu zoom in, ca fotografiile unui medic legist.

Am mai înțeles apoi niște lucruri despre mine pe care nu le-am înțeles în luni/ani de terapie. Am înțeles prin ce am trecut atunci, am înțeles pe ce fundal a venit depresia din anul următor, am înțeles ce greu mi-a fost și ce puternică și curajoasă am fost.

Am asistat la cum m-am reinventat la 21 de ani, la cum mi-am dat demisia și am luat-o de la capăt cu 2 job-uri, deși mi-era teamă că sunt o impostoare în fiecare zi. M-am văzut cum am luptat, cu naivitate și îndârjire, să-mi fie bine, ca să le fie bine celor pe care îi iubeam. Și asta m-a făcut să mă apreciez și să mă iubesc mai mult, într-un moment în care aveam nevoie de asta. Să mă văd astfel, pe mine din trecut, m-a ajutat pe mine din prezent să iau decizii mai bune pentru mine din viitor.

În ultimii 2 ani și jumătate am scris (aproape) în fiecare zi 3 pagini de mână. M-au ajutat să scap de stres, să-mi descopăr blocajele sau fricile, dar și visurile secrete. Am văzut cu ochii mei cum lucrurile pe care le-am pus pe hârtie au devenit realitate, mai devreme sau mai târziu. Dar abia acum am realizat cel mai important lucru care se întâmplă când îți documentezi emoțiile și gândurile. Scriind, îți rescrii viața.