“@RevistaTabu vreau de la Mos o revista pentru barbati care sa organizeze concursuri faine ca ale voastre :)”, asa a scris cineva ieri pe Twitter. Sunt perfect de acord cu el, si as adauga ca, daca ar mai exista reviste care sa organizeze evenimente la fel de misto ca cele Tabu, eu m-as declara fanul lor infocat.

Aseara am fost la doua evenimente organizate de Tabu. Primul a fost o dezbatere despre cancerul la san, desfasurata in cadrul campaniei Samsung More Than Talk. Recunosc ca m-am dus acolo destul de sceptica, pregatita pentru un eveniment rece, cu multe date si discutii tehnice. In schimb, am aflat niste lucruri destul de interesante si am cunoscut patru femei bestiale.

Prima ora a fost cea mai grea. Cu un doctor oncolog care ne-a povestit lucruri despre chimioterapie, masectomie totala si castrare (la femei, brrrr), oricat m-am straduit sa ma gandesc la lucruri fericite (vata pe bat, brazi de Craciun, sampanie si pricomigdale la micul-dejun), intreg organismul meu era invadat pur si simplu de un val greu de tristete. Vorbeam cu colega mea Andreea si pe amandoua ne luase o durere cumplita de cap.

Apoi a urmat o tipa al carei discurs a fost echivalentul unui shot de Patron dupa o zi urata: puternic, tonic, revigorant. O cheama Dana Vasilescu, este chirurg plastician si nu exagerez cu nimic daca spun ca e varianta romaneasca a lui Addison Montgomery (personaj din Grey’s Anatomy for non-speakers). Frumoasa, stilata, evident desteapta si foarte sigura pe ea (experienta acumulata ca plastician in diverse clinici din Anglia era evidenta pana si in limbaj), Dana nu numai ca ne-a redat optimismul dupa o meditatie aproape deprimanta, dar a trezit interesul si celor trei femei care inca se lupta cu aceasta boala si care au fost prezente la discutie.

Am stat de vorba cu ele la finalul dezbaterii si nu pot decat sa ma inclin pana la pamant in fata zambetului si a puterii fantastice din privirea lor. “Nimeni nu-ti spune, dar dupa chimioterapie iti creste parul cret. E unul dintre beneficiile ei. Eu am renascut creata.”, mi-a spus una dintre ele zambind. M-am uitat cu o admiratie nesfarsita la chintesenta optimismului, carliontii ei mici si negri.

A trebuit sa fugim apoi de la eveniment catre un altul, nu inainte de a ma intalni (la toaleta, of all places!) cu the lovely Montecore. Pe care, desi-mi lasa comentarii aici de ceva vreme, recunosc rusinata ca nu am recunoscut-o pentru ca in poza de la gravatar poarta o masca venetiana, na. 🙂

Am ajuns apoi la vizionarea speciala a filmului “Medalia de onoare”, mai bine zis la ultimele 15 minute ale filmului. Eu recunosc ca il vazusem ieri dimineata acasa (Cristina mi-a dat DVD-ul tocmai pentru ca stia ca vom intarzia la film si nu voia sa-l pierd), dar mi-a lipsit mult atmosfera salii de cinema si reactia publicului. Asa ca m-am bucurat de fiecare minut din cele petrecute in mijlocul celorlalti, mai atenta la reactiile lor decat la film.

O sa cititi zilele astea multe recenzii laudative la adresa lui, asa ca n-o sa ingros randurile cu inca unul. Va spun doar atat: daca nu mergeti sa-l vedeti, nu stiti ce pierdeti. Pentru mine, ca joc actoricesc, ca autenticitate si ca emotie transmisa se situeaza chiar langa “Felicia, inainte de toate”. Este pentru cinematografia romaneasca ceea ce este bejul pentru toamna 2010: un must.

M-am emotionat la final cand toata sala s-a ridicat in picioare si l-a aplaudat timp de cateva minute pe regizorul Calin Peter Netzer, dar mai ales pe domnul Victor Rebengiuc. Care, la final, a stat cuminte la iesire si a dat autografe pe afisul filmului. Iar cineva i-a spus simplu “Vreau sa va iau in brate”. Si apoi l-a imbratisat.

O seara lunga, dar prea minunata.