Acum 4 ani am cunoscut, pentru prima dată, o prințesă adevărată. Nu titlul sau originea nobiliară erau detaliile care o transformau într-o prințesă (deși le avea pe amândouă), ci o eleganță, o generozitate și un bun simț extraordinare, pe care nu le-am mai întâlnit până la ea și nici de-atunci înainte.

***

Era o dimineață însorită de martie și eu așteptam în cafeneaua din interiorul hotelului Hilton. Urma să-i iau un interviu Prințesei Marina Sturdza și, deși nu era prima personalitate de renume pe care o intervievam, eram emoționată.

Prințesa a venit cu câteva minute înainte de ora stabilită. Purta o fustă maxi, verde, un tricou și un jerseu care, deși cât se poate de simplu, se vedea că e făcut dintr-un material prețios (cașmir, urma să aflu mai târziu). Avea grația unei foste prime balerine și stătea imposibil de dreaptă, fără să pară că face vreun efort.

Mi-a întins mâna și mi-a zis, simplu: ”Marina Sturdza”. Mi-a explicat, ulterior, în stilul ei elegant și simplu: ”Niciodată n-o să mă auziți prezentându-mă ca «Prințesa Sturdza». Lumea știe sau nu știe. Dacă știe bine, dacă nu știe, n-o să le explic eu”.

A comandat un ceai de mentă. Țin minte detaliul ăsta pentru că mi s-a părut definitoriu pentru stilul ei, în care rafinamentul se împletea perfect cu simplitatea. Mi-a vorbit, apoi, fără patos sau prețiozități, despre momentul care i-a dictat întreaga viață – fuga familiei ei din România, din cauza persecuțiilor regimului comunist.

”După venirea comuniștilor la putere, familia mea era într-o situație foarte proastă. Și tatăl meu și tatăl meu vitreg fuseseră trimiși la închisoare și restul familiei era în domiciliu forțat. Tatăl meu vitreg ajutase foarte mulți evrei și, atunci când a fost eliberat pentru proces, cu ajutorul unor ambasade și a underground-ului evreiesc, i s-au obținut pașapoarte false, cu care să ajungă în Elveția. Părinții mei au devenit astfel David și Annie Bloomental.

Eu eram destul de incomodă, fiind un copil de 3 ani. Așa că am ieșit din țară cu un diplomat care avea, la rândul lui 3 copii, și care m-a transportat ca și cum aș fi fost unul dintre copiii lui. Am fost drogată ca să nu vorbesc românește și am fost dusă cu trenul în Elveția, dar părinții mei au dispărut între timp. M-a ținut acolo câteva săptămâni și pe urmă s-a stabilit că voi fi restituită bunicilor.

Am venit înapoi, iarăși drogată, și am fost încredințată bunicii mele. După care s-a aflat că părinții mei ajunseseră în Elveția. Așa că iar m-au dus cu trenul în Elveția. Știu că pare un basm, dar părinții mei au primit un telefon și cineva le-a spus: «Este un pachet la gară care vă așteaptă!». Și acest pachet eram eu, așezată pe o valiză.”

Au urmat o copilărie și o adolescență anevoioase, trăite în exil, în Canada. Am întrebat-o dacă n-a simțit niciodată nevoia, nici măcar în adolescență, să epateze cu titlul nobiliar. A râs.

”Aoleu, nu, ar fi fost teribil! Aș fi fost și mai diferită decât eram deja! Și, oricum, nu m-ar fi crezut, atât de departe era povestea mea de viață de acolo. Eu întotdeauna am preferat să fiu judecată pe baza competențelor și a meritelor mele. Numele meu e un detaliu istoric frumos, dar nu e toată povestea.”

Mi-a povestit, apoi, despre cariera ei impresionantă ca jurnalist de modă în anii ‘70 și ‘80 (”Pe vremea aceea creatorii de modă erau mult mai privilegiați, nu exista încă această presiune economică.”), despre prietenia cu Karl Lagerfeld (”Acum e un personaj de teatru care s-a construit. Era mai proaspăt când l-am cunoscut eu. Puteai să te apropii mai mult de el, am fost chiar și la el la Monte Carlo, acasă. Dar e un geniu și unui geniu poți să-i pardonezi multe.”) și despre cum i-a câștigat încrederea lui Giorgio Armani, cu o etică profesională pe care azi o au prea puțini oameni de presă.

Pe scurt, Prințesa i-a luat un interviu video în exclusivitate lui Armani, imediat după moartea partenerului său de viață, Sergio Galeoti. Designerul a făcut niște mărturisiri foarte intime, așa că ea a preferat să nu publice acea parte a materialului.

”Ar fi fost o trădare a unei conversații privilegiate. Am folosit doar fragmentele care nu erau personale – de-a lungul carierei mele am rămas cu kilometri de film pe care nu i-am folosit niciodată. El (Armani, n.red.) nu a comentat când a văzut ce am făcut, dar știu că din acel moment a avut încredere în mine.”

Am întrebat-o, la un moment dat, care e realizarea de care e cea mai mândră din întreaga ei carieră. M-am așteptat să vorbească despre faptul că a fost vicepreședintele casei de modă Oscar de la Renta, director al UNICEF (unde a condus o operațiune care aducea un profit de 200 de milioane de dolari pe an, adică 20% din bugetul UNICEF) sau despre numeroasele acțiuni caritabile pe care le-a făcut după anii ‘90 în România, pentru copiii orfani sau bolnavi.

Mi-a spus, zâmbind: ”O, sper că nu am avut-o încă!”. Mi-am dat seama, mai târziu, că acel răspuns nu era o formă de cochetărie, atunci când mi-a mărturisit: ”Eu am un regret mare: că nu mi-am continuat studiile mai departe cu filosofie și politică (a studiat la Belle Arte, n.red.). Și chiar acum mă bate gândul să fac așa ceva. Cred că a continua să înveți este secretul vieții”.

Cu aceeași modestie și onestitate mi-a răspuns și atunci când i-am admirat stilul vestimentar și i-am cerut un sfat pentru cititoarele publicației pe care o reprezentam.

”Eu știu ce-mi vine și ce nu-mi vine. Nu port niciodată lucruri care sunt ultima modă, fiindcă deseori nu sunt elegante și nu mi se potrivesc. (…) De obicei încerc să găsesc materiale de bună calitate și cumpăr când sunt reduceri, pentru că nu-mi permit întotdeauna mărcile și calitatea care îmi plac.”

Am plecat de la întâlnirea cu Prințesa Marina Sturdza zâmbind și gândindu-mă: ”Iată o doamnă fabuloasă, de 60 de ani, a cărei energie, generozitate și frumusețe radiază mai puternic decât a multor femei de 20 sau 30 de ani pe care le știu!”.

Am mai întâlnit-o, ulterior, în cadrul unei gale organizate de Fundația Hope & Homes For Children România (a cărei președintă onorifică era). Am aflat atunci că, din 120.000 de copii câți erau instituționalizați în orfelinate în 1990, în 2013 reușiseră să reducă numărul lor la 15.000. Anul ăsta am înțeles că cifra respectivă a ajuns sub 8.000.

Am aflat ieri, cu tristețe, că Prințesa s-a stins din viață, la reședința ei din New York. Rememorând întâlnirea noastră, de acum 4 ani, mi-am dat seama că asta înseamnă să Trăiești, cu adevărat: să-ți folosești timpul pe acest Pământ schimbând destine și inspirându-i pe alții să-ți urmeze exemplul de generozitate, dedicare și modestie.

***

Găsiți aici, integral, prima și a doua parte a interviului pe care i l-am luat Prințesei Sturdza în 2013.

Sursă foto: Raul Ștef.