Anul ăsta am refuzat o oportunitate profesională și am renunțat la alta.

Știu că apropiații nu m-au înțeles sau au crezut că greșesc (cel puțin în una dintre aceste situații). Dar mai știu că atunci când nu-mi ascult instinctele și ajung să sufăr (mai ales psihic), sunt singura care rămâne să strângă cioburile.

***

În primăvară, mi s-a propus să țin un curs la facultatea concurentă celei pe care am absolvit-o.

Prima mea reacție a fost, evident, să mă simt flatată. Am foste colege sau prietene care predau generațiilor noi și mereu le-am privit cu admirație sau chiar cu invidie pentru acest lucru.

În plus, faptul că persoana care mi-a făcut propunerea, o fostă șefă, avea încredere în mine pentru acest rol, m-a onorat.

Apoi m-am gândit la ce înseamnă, concret, pentru mine să accept această postură. Nivelul de anxietate la care m-aș supune, știind cât sunt de perfecționistă. Sindromul impostorului care mi s-ar activa la cote alarmante, mai ales că ar fi trebuit să predau niște informații dintr-un domeniu în care n-am mai activat de ceva vreme.

Ce era în celălalt taler al balanței? Orgoliul. Atât. Știm cu toții care sunt salariile din mediul academic, deci n-o făceam pentru bani. Și da, mi-ar plăcea la un moment dat să predau/țin cursuri, dar pe un subiect ales de mine, după propria mea programă.

Și apoi mai era un aspect: știam o persoană care ar fi fost mai bună decât mine pentru acest job, care lucra în domeniu și care nu avea nevoie să facă eforturi la fel de mari ca mine să ajungă up to date și să pregătească cursul.

Așa că am făcut singurul lucru care mi s-a părut de bun simț: am recomandat-o pe ea. Acum predă cursul de care vă spuneam, spre bucuria și privilegiul studenților ei.

Sunt convinsă că unii dintre apropiații cărora le-am povestit situația, au fost dezamăgiți și au crezut că am ”dat înapoi” pentru că era ”prea greu”. În realitate, am dat înapoi pentru că prețul pe care urma să-l plătesc pentru a bifa acest punct pe CV era prea mare.

Am știut că am luat decizia corectă (pentru mine) atunci când mi-am adus aminte cuvintele unei profesoare de psihologie de la Universitatea Columbia, Dr. Mariel Buqué:

”Repetă după mine: Dacă nu are un efect benefic asupra sănătății mele psihice, atunci duce către boală psihică. Și ăsta e un risc pe care nu mai sunt dispusă să mi-l asum.”

Oricât de bine ar fi sunat acea titulatură și oricât de invidiată aș fi fost ulterior, la rândul meu, de alte foste colege (oh, the irony), știu că respectivul job nu ar fi avut un efect pozitiv asupra sănătății mele mintale. Așa că am spus nu.

La fel cum am spus nu în această vară, când, după 5 ani de freelancing, am acceptat o colaborare pe termen mai lung.

Când, trei luni mai târziu, în pofida celor mai bune intenții (de ambele părți) am simțit că cultura organizațională din locul respectiv nu îmi servea sănătății psihice (dimpotrivă), am decis să întrerup colaborarea.

Aș fi avut nevoie de o sursă stabilă de venit? Da. Dar am realizat, din nou, că atunci când un lucru te costă sănătatea psihică, e prea scump.

Nu am scris acest text pentru a vă convinge cât sunt eu de grozavă (sper că știți asta deja :)) – omg, am glumit, chill). L-am scris pentru că mi-aș dori să normalizăm renunțarea. De fapt, s-o pozitivăm (există cuvântul ăsta? mă îndoiesc. un alt motiv pentru care n-ar trebui să predau în nicio facultate).

Să nu vedem renunțarea ca pe un lucru eminamente rău, indiferent de context. Un divorț în urma unei căsnicii nefericite e un lucru bun. O demisie de la un loc de muncă care te face să te îmbolnăvești (fizic sau psihic) e un lucru bun. Îndepărtarea de un membru al familiei sau de un prieten toxic este un lucru bun.

Într-un episod al podcastului We Can Do Hard Things (da, știu, e a treia oară când îl pomenesc în ultimele 10 zile, probabil devin enervantă, but #sorrynotsorry), Glennon Doyle (scriitoare NYT bestseller, vorbitoare motivațională, activistă) vorbea cu sora ei despre cele două tipuri de renunțare: a renunța când e prea greu vs a renunța când e greșit (”quitting when it’s hard vs. quitting when it’s wrong”).

Ideea fiind, bineînțeles, să renunțăm doar când ceva e greșit pentru noi și să continuăm pe o cale care este bună, chiar dacă e dificilă.

Niciuna dintre experiențele despre care v-am povestit azi nu erau prea grele pentru mine. Doar că una m-a costat sănătatea psihică și pentru cealaltă, cunoscându-mă, aveam să plătesc același preț. Deci da, ambele ar fi fost greșite pentru mine.

Și da, știu că a renunța este (și) o chestiune de privilegiu. O mamă singură, care are un șef toxic, dar trebuie să-și întrețină copilul, nu poate să renunțe pur și simplu, oricât de rău i-ar face mediul respectiv. Sau oricât ar dura ulterior să depășească această traumă.

Dacă nu sunteți într-o situație similară, însă, și dacă aveți privilegiul de a renunța, mai ales pentru a vă apăra sănătatea mintală și emoțională, faceți-o. Nu vă lăsați păcălite de ideea că a renunța spune despre voi că sunteți slabe. Și nu vă lăsați mințite de vechea placă cu ”Winners never quit, quitters never win”.

Adevărul e că toți învingătorii și toți oamenii de succes au știut când să renunțe, când să schimbe macazul, când să decidă că vor mai mult de la viață, când să spună ”stop!” la ceva ce nu funcționează și să meargă mai departe.

Puteți trăi o viață satisfăcătoare, în care ați renunțat la ceva/cineva ori de câte ori v-a amenințat pacea interioară, indiferent cum ar fi văzut acest lucru din exterior.

Sau puteți trăi continuând să acceptați situații care nu vă fac bine (sau care vă duc către burnout, anxietate, depresie etc.), dar cu mulțumirea că pe piatra de mormânt va scrie: ”N-a renunțat niciodată, oricât a fost de nefericită ”. Alegerea, ca întotdeauna, vă aparține.