Azi dimineață am aflat despre moartea unui DJ și dansator american care mereu mi s-a părut plin de energie și de bucurie. Avea 40 de ani. S-a sinucis.

Cu 5 zile în urmă pusese o postare aniversară pe Instagram – împlinise 9 ani de căsnicie. Cu 3 zile în urmă postase un video cu el și cu soția lui dansând în fața bradului. Ieri a fost găsit mort.

Am citit comentariile pe care vedete și cunoscuți le-au lăsat la postările lui. Toți sunt șocați. Toți vorbesc despre cât de vesel, cât de generos și cât de plin de viață era. Cum lumina orice încăpere în care intra, cum făcea pe toată lumea să râdă.

Nu știu cauza morții lui, dacă a fost vorba despre depresie, tulburare bipolară, o altă boală mintală sau despre cu totul altceva. Dar povestea aceasta, în care toți apropiații sunt șocați la sinuciderea cuiva pentru că persoana respectivă ”părea ok”, mi-e dureros de familiară.

Oricine trece măcar o dată printr-un episod depresiv debilitant știe că e un altfel de iad. Uneori, mai rău decât un astfel de episod sever (în care toți din jur văd că suferi, își fac griji pentru tine și încearcă să te ajute) e depresia funcțională.

Dacă depresia debilitantă e un iad, depresia funcțională e un purgatoriu. Nu ești nici mort, nu ești nici viu. Doar ești. Supraviețuiești de la o zi la alta, visând nu la o vacanță, ci la un final.

Eu am fost mereu un depresiv funcțional. Chiar și în momentele mele cele mai negre, doar cei foarte apropiați știau că nu sunt bine. Mi-am pus mereu un zâmbet larg pe față la ieșirea din casă, pe care mi-l scoteam, obosită, doar când ajungeam seara acasă.

Făceam lumea să râdă, glumeam, aveam grijă ca toată lumea să se simtă bine. N-o făceam forțat, nici ca o încercare de a-mi ascunde adevărata stare. Cred că o făceam inconștient, ca un mecanism de supraviețuire.

Dacă mi s-ar fi întâmplat ceva într-o astfel de perioadă, știu sigur care ar fi fost reacția voastră, a tuturor: ”Nu pot să cred, părea ok, fericită, liniștită. Avea succes, era apreciată, era iubită de atâta lume…”. Da, ar fi fost adevărat. Și totuși…

Am citit la începutul lui decembrie un articol din ”Dilema Veche”, scris de Anda Docea, care a rămas cu mine de atunci, pentru că m-am recunoscut atât de bine în el. Spunea așa:

«Depresivii funcționali se mișcă aparent normal prin lume, nu atrag atenția prin nimic fără o privire mai pricepută, dar nu trăim în vremuri de preocupare pentru detalii. Sînt cei care muncesc pînă la epuizare sau verifică lucrurile de o sută de ori ca să fie perfecte, care au ritualuri precise de ieșit din casă, care se întorc de la aeroport să verifice ușa sau care nu vor să revină nici dacă uită ceva vital, care promit că ajung în locuri sau fac lucruri și apoi nimeni nu mai aude de ei cu lunile, oameni care au nevoie de o pregătire de cîteva ore ca să dea un telefon la care să poarte o discuție neplăcută sau cei pe care îi apucă nu teama, ci groaza cînd trebuie să intre într-o încăpere plină de necunoscuți. Persoanele despre care lumea neatentă la detalii spune, cînd se întîmplă ceva tragic: „părea bine”.»

Aveți grijă la prietenii sau la rudele care par mai retrași. Care răspund mai greu la telefon, care amână întâlnirile.

Aveți grijă la prietenii care renunță, încet, încet la hobby-uri și la pasiuni.

Aveți grijă la prietenii care par mereu obosiți, chiar dacă zâmbesc.

Aveți grijă la prietenii care devin tot mai anxioși.

Aveți grijă la prietenii care spun că dorm prost sau nu dorm deloc.

Aveți grijă la prietenii care beau mai mult decât de obicei.

Aveți grijă la prietenii care muncesc prea mult.

Aveți grijă la prietenii care se concentrează greu sau sunt (mai) irascibili.

Aveți grijă la prietenii în ochii cărora vedeți o tristețe, chiar și dacă zâmbesc.

Aveți grijă la prietenii care trec prin schimbări importante în viață (divorț, pierderea unui job, boli etc) chiar dacă spun că sunt bine.

Aveți grijă la prietenii aceștia…chiar dacă prietenii aceștia sunteți voi.