Am lipsit 3 luni de aici, știu. Am dispărut fără să dau nicio explicație, știu și asta. M-am întors nu cu o explicație, ci cu un caleidoscop de întâmplări și de oameni. Și vă las pe voi să potriviți piesele.

***

Fie că mă citiți de 1 an sau de 12, știți că nu m-am ferit niciodată să povestesc întâmplările dureroase sau chiar tragice prin care am trecut. Cred cu tărie că poveștile au un rol terapeutic, atât pentru povestitor, cât și pentru cititori. De data asta, însă, povestea nu-mi aparține. Vă pot spune doar că un membru al familiei mele a avut un accident grav și a fost la un pas de moarte. E bine acum, dar din respect pentru intimitatea lui și a familiei noastre, nu intru în detalii.

Vreau însă să vă povestesc despre oamenii pe care i-am cunoscut în perioada cât am am stat prin diverse spitale, oameni ale căror povești au devenit parte din povestea mea.

Oamenii-statui

Nicăieri în lume, cu excepția exponatelor din muzeele de ceară sau a artiștilor stradali, nu există oameni care să stea la fel de nemișcați precum rudele pacienților de la secția de Anestezie și Terapie Intensivă (ATI). Încovoiați, lipiți de marginea unui pervaz sau înghesuiți pe scări, acești oameni pot să stea ore în șir fără să se miște, să vorbească sau chiar să clipească. Știu pentru că am fost unul dintre ei.

Nu ne știam numele, dar ne știam poveștile. Doamna cu ochelari avea un băiat de 22 de ani, care fusese 3 luni în comă, după un accident de mașină. Deschisese ochii, dar nu comunica și nu recunoștea pe nimeni. Doamna cu multe inele avea o fată de 20 de ani. Am ajuns la urgențe în aceeași seară. Mama mea era în salon atunci când medicii au anunțat-o că fiica ei e în moarte cerebrală. Tatăl fetei a leșinat.

Oamenii-statui din fața secției ATI visau să urce mai sus de etajul 2, unde eram cu toții. Mai sus însemna Neurochirurgie, Chirurgie Generală sau Cardiologie. Mai sus însemna că oamenii dragi erau în afara unui pericol iminent. Mai sus însemna viață. Vorbeam despre ”urcat” cum vorbesc, probabil, oamenii rătăciți în deșert despre apă.

În prima zi când am urcat scările și nu m-am oprit la etajul 2, am făcut-o cu capul plecat. Mi-era rușine de norocul și de bucuria mea. Mama băiatului de 22 de ani m-a strigat însă: ”Ați urcat?? Ce bine!”. Am întrebat-o ce face băiatul ei. ”Mănâncă cu lingurița!” mi-a răspuns, bucuroasă ca un copil. Știam ce înseamnă bucuria asta.

Portăreasa

Îmbrăcată într-un costum de paznic, care îi dădea un aer masculin, ușor caraghios, portăreasa de la ATI părea o zână bună deghizată. Făcea ceea ce majoritatea personalului nu era în stare să facă: oferea informații și avea o vorbă bună pentru fiecare. ”O vedeți pe doamna aia? Ea e doctorița cu care trebuie să vorbiți!”. ”Stați liniștită, vă chem eu dacă îl văd pe domnul doctor!”. ”Haideți să vă aduc un pahar de apă, să vă liniștiți și după aceea mergeți să-l vedeți, bine?”. Am văzut-o dând sfaturi, oferind consolare, făcând glume ca să liniștească oameni disperați, care nu mai știau cine sunt. Am văzut-o ținând loc de terapeut, de PR, de ghid, de centralistă. Am văzut-o fiind ceea ce multe persoane cu salarii și cu pregătire mai înaltă decât ea nu știau să fie: umană.

Horațiu

Horațiu e un băiat de 27 de ani care, după ce a făcut o facultate de economie, și-a dat seama că nu și-a găsit menirea în viață. A renunțat la o carieră sigură și a căutat un loc în care să simtă că face o diferență. A urmat cursurile unei școli postliceale sanitare și acum lucrează ca ambulanțier la un serviciu privat de asistență medicală. Am vorbit cu el în timpul unui drum de 2 ore cu ambulanța despre hibele sistemului de sănătate de stat din România. Mă așteptam să fie blazat, obosit, indiferent, mai ales că lucrează în sistemul privat. În schimb era nervos, frustrat, nemulțumit. Cunoaște prea bine sistemul de stat – în timpul liber e asistent voluntar la spitalul județean din orașul lui. Un om de 27 de ani, proaspăt căsătorit, care își petrece orele libere făcând voluntariat într-un sistem bolnav, pe care îl detestă. Doar pentru că poate face un bine.

Dr. L.

În jargonul medical, rudele bolnavilor se numesc ”aparținători”. Judecând după atitudinea lor, pentru majoritatea asistentelor cu care am interacționat, aparținătorii sunt niște creaturi inferioare, aflate pe lanțul evolutiv undeva între protozoare și helminți. Medicii sunt mai generoși: unii tratează aparținătorii ca pe niște țânțari pe care îi suportă cu stoicism, alții îi evită cum ai evita gândacii pe trotuar, vara. Câțiva dintre ei îți dau chiar impresia că ai căpătat, brusc, super-puteri și ai devenit invizibil.

Dr. L. e o somitate în domeniul lui, un profesionist care și-ar putea tapeta casa cu diplomele pe care le-a acumulat de-a lungul anilor. Și totuși, când ne-a văzut pe hol, livizi, cu privirile pierdute, s-a coborât de la înălțimea renumelui său și a venit în fața noastră ca simplu om. Ne-a vorbit mai puțin despre termeni medicali (pe care nu-i înțelegeam, oricum) și mai mult despre durere, teamă, acceptarea imprevizibilului și propria lui experiență cu pierderea. În loc să fie un mic zeu, timp de 5 minute a ales să fie un Mare Om.

Daiana

Prima dată când i-am auzit vocea, am crezut că visez. Veneam la capătul mai multor ore de nesomn, când am auzit un scâncet scurt și ascuțit. M-am uitat pe fereastra salonului pe lângă care tocmai treceam. Trei paturi dintre care unul nefăcut, toate goale. Mi-am zis că e de la oboseală. A doua zi, am auzit același plânset, de data asta prelung. Părea că îl aude și asistenta din salon, deși n-a schițat niciun gest.

– Nu vă supărați, e un copil aici, în secție? am întrebat-o.
– Da, fetița din 2068.
– M-am uitat ieri, dar n-am văzut pe nimeni.
– Nu v-ați uitat bine.

M-am întors la geamul salonului și am cercetat încruntată încăperea. Mi-a luat secunde bune să o descopăr în patul de lângă ușă, pierdută în așternuturi. Mi s-a părut că e o păpușă uitată de un copil în salon, până când am văzut-o agitându-și mânuțele mici în aer. Avea căpșorul bandajat și o branulă prinsă în brațul subțire cât un tub de pastă de dinți. Nu scotea niciun sunet, își mișca doar mânuțele încercând, parcă, să se elibereze din niște sfori nevăzute. Pe noptieră, o sticlă cu lapte și niște șervețele. Celelalte două paturi erau neatinse. Niciun obiect al unui adult. Am căutat numărul salonului pe panoul cu numele și vârstele pacienților. ”2068 – Daiana, 1 lună”.

În următoarele zile am continuat să o vizitez, cu religiozitate. Nu puteam să trec pe hol fără să mă opresc să mă uit la ea, să mă asigur că e bine, să mă mir ce mică și frumoasă e. Nu îndrăzneam să deschid ușa și să intru, deși de cele mai multe ori era singură și eu purtam halat steril, acoperitori de pantofi și mască. Eram îngrozită că aș putea s-o îmbolnăvesc.

Am deschis ușa salonului ei o singură dată. Era într-o noapte, la 3 sau 4, când pornisem pe hol în căutarea unei asistente. Când am trecut pe lângă salonul ei, Daiana plângea încet. Cum holul era gol și plânsul ei îmi rupea inima, am deschis ușa precaut. N-am avut curajul să intru.

– Nu ești singură, i-am șoptit din prag. Sunt aici cu tine. Sunt chiar aici.

S-a oprit din plâns. Nu mă putea vedea, dar a fost de ajuns să audă o voce să se liniștească. I-am spus multe alte lucruri în noaptea aia, până a venit asistenta. Nu știu de ce, dar simt că le-a înțeles.

Asistentele și infirmierele se împărțeau în 2 tabere când venea vorba de micuță. Unele, mămoase, îi vorbeau cu blândețe, o legănau sau chiar îi puneau cântece de leagăn pe difuzorul mobilului. Altele o schimbau și o hrăneau mecanic. Am auzit-o o dată pe una dintre ele plângându-se unei colege:

– Iar face gălăgie copila. I-am dat ceai pentru colici, lapte, am schimbat-o. Ce mai vrea?!
– Poate are nevoie de puțină companie umană. De atingere, m-am trezit eu că-i răspund.
– Siiiiigur că da! Ca dup-aia să se obișnuiască în brațe!

N-am mai insistat. Am continuat s-o veghez de la distanță, să chem asistentele ori de câte ori o auzeam plângând mai tare, să mă rog să fie bine în timp ce era în sala de operație, să vorbesc cu ea prin geamul salonului.

Într-o zi i-am spus mamei că mă gândeam s-o adopt. Era pentru prima dată când simțeam asta față de un copil. Mama a râs și mi-a arătat mica hibă a planului meu: nu eram căsătorită, n-aveam un venit stabil, ea s-ar fi putut să aibă nevoie de îngrijire medicală permanentă – cine mi-ar da mie spre adopție un copil?

Bănuiam că, cel mai probabil, avea dreptate, dar cu toate astea, am întrebat o asistentă dacă poate fi adoptată.

– Nu se poate. Ar fi bine dacă s-ar putea adopta, că ăia de-o lăsat-o aici nu sunt omeni. Știți c-o venit și-o lăsat-o doar cu hăinuțele de pe ea? Fără pempărși, fără haine, fără nimic. Noroc cu doamna doctor că i s-o făcut milă și ne-o dat bani să-i cumpărăm.
– De ce spuneți că nu poate fi adoptată?
– Că părinții n-au renunțat la drepturi. Sună aici la spital, din când în când, să se intereseze cum e. Dacă se face bine, o vor. Dacă are probleme, o lasă.

Mi-au dat lacrimile de ciudă și de furie. Îl pândisem pe medicul ei curant și l-am auzit când a vorbit cu un rezident, spunându-i că fetița are toate șansele să-și revină 100%. Iată, deci, că va avea părinți. Încerc să nu judec oamenii, pe cât posibil, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc că oamenii ăia nu meritau minunăția asta de copil.

În ultima zi, înainte să plecăm în alt spital, m-am oprit la geamul ei să-mi iau rămas-bun. Înăuntru, o femeie tânără, fără halat sau pantofi sterili, stătea aplecată peste pat. Ținea aproape lipit de fața micuței ecranul unui mobil, unde pe whatsapp sau messenger, cineva se uita la ea. Îmi venea să deschid ușa și să-i țip să mute telefonul de lângă creierul ei abia operat, să-și ia un halat peste hainele de stradă, să aibă mai multă grijă. M-am abținut, însă. Așa cum era, Daiana avea o mamă. În sfârșit, nu mai era singură.

Hang Son Doong

În 1991 un vietnamez a descoperit, în mijlocul junglei, intrarea în ceea ce părea o peșteră uriașă. În 2009, un grup de britanici a explorat respectiva peșteră și a transformat-o într-una dintre cele mai celebre din lume.

Botezată Hang Son Doong, peștera vietnameză are cea mai mare galerie din lume. Este vorba despre o galerie de 5 km lungime, 200 de metri înălțime și 150 de metri lățime. Ca să vă faceți o idee, un zgârie-nori de 40 de etaje ar încăpea fără probleme în respectiva galerie de peșteră și un avion Boeing 747 ar putea zbura prin ea.

Nu acest lucru face această peșteră atât de specială, nici faptul că are stalagmite uriașe, de 70 de metri, un perete de calcit de 90 de metri (care trebuie escaladat) sau un râu subteran. Ceea ce face această peșteră unică în lume e faptul că plafonul ei s-a prăbușit în două locuri, pe unde a intrat ploaia și soarele și s-a format…o junglă virgină. O junglă în interiorul unei peșteri, vă dați seama?

Mai jos puteți vedea un filmuleț de prezentare a peșterii, creat de Oxalis, singura agenție de turism acreditată pentru a face expediții turistice acolo (costă 3.000 de dolari și mai au locuri pentru ianuarie, dacă vă știți sportivi și dornici de adrenalină).

Dacă aveți timp, vă recomand să vă uitați și la filmulețul ăsta super artsy făcut de o gașcă de ruși (cu tot cu o melodie din The Hobbit pe coloana sonoră).

De ce v-am povestit despre acest loc la finalul unui text despre spitale și suferință, poate vă întrebați?

Încerc să transmit un mesaj optimist, despre cum și la capătul celui mai întunecat și mare tunel poate exista nu doar o luminiță, ci o oază de lumină? Despre viața care se încăpățânează să prindă rădăcini în cele mai aride condiții? Despre miracole? Despre resursele nebănuite pe care le putem descoperi în noi în mijlocul durerii? Poate. Sau poate am vrut doar să vă arăt niște imagini incredibile.

Eu v-am dat doar piesele caleidoscopului. Ce vedeți la final, depinde de voi. 🙂