În episodul de ieri v-am povestit despre cum am ales să mă operez într-un spital de stat și ce s-a întâmplat până în momentul în care am ajuns în sala de operații.

N-o să vă plictisesc cu prea multe detalii la partea asta: m-am urcat pe masă, o asistentă a aprins becul ăla uriaș deasupra (de ziceai că e nocturna de pe stadion), doctorița mi-a cerut să stau cu capul într-o parte și m-a anesteziat local și apoi chirurgul a venit să mă opereze, timp în care a vorbit aproape non-stop la telefon (cred că dacă eram anesteziată total făcea un picnic pe mine), și apoi a plecat, lăsând doctorița rezidentă să mă coasă.

Ei bine, jumătatea aia de oră cât a durat coaserea și bandajarea, ușa dinspre hol a sălii de operație a stat larg deschisă și diferiți rezidenți, medici sau asistente au intrat, s-au uitat la mine și/sau la operație și au ieșit. Alții doar treceau pe hol, aruncau un ochi înăuntru și apoi mergeau mai departe, plictisiți.

Nimeni nu a salutat, nimeni nu mi-a adresat niciun cuvând, nimeni n-a zâmbit (am încercat să le zâmbesc eu, dar după primii 2-3 care s-au uitat la mine ciudat, am renunțat). Mă simțeam ca și cum aș fi fost goală în mijlocul bulevardului (faptul că aveam pe mine niște ațe care se țineau precar unele de altele sub numele de ”halat” nu-mi era de ajutor). Dar, pentru că-mi lipsește total partea aia din creier care se ocupă de asertivitate, n-am îndrăznit să rog pe nimeni să închidă ușa.

Și, oricum, părea că treaba asta cu ușile larg deschise la sălile de operație era o chestie de-a casei. Vizavi de sala în care eram era o altă sală, tot cu ușa deschisă, în care avea loc o altă operație, mai complicată (cum am dedus după desfășurarea de forțe plus sfârâitul care indica o cauterizare). Mă uitam din când în când curioasă acolo, mai mult ca să-mi distrag atenția de la condiția mea deloc de invidiat.

La un moment dat, văd pe unul dintre doctorii de vizavi ridicând cu niște clești, în aer, ceva ce părea o cârpă udă, roșie. ”De ce ține oare cârpă aia udă între clești?”, mă întreb. Mijesc ochii și realizez, îngrozită, că acea ”cârpă” era o bucată de piele. Înainte să leșin de greață, îmi găsesc curajul să-i zic asistentei:

– Nu vă supărați, puteți, vă rog, să închideți ușa? Văd în sala de operații de vizavi și aș prefera să n-o fac.

Asistenta se uită la mine cu privirea pe care eu o păstrez pentru borcanele cu murături stricate, apoi, cu o silă infinită, merge spre ușă și o închide. Câteva minute mai târziu, iese și ”uită” să o mai închidă.

Pentru că nimeni nu îmi adresa niciun cuvânt și pentru că senzația mea era ciudată (nu simțeam nicio durere, dar simțeam cum cineva trage de pielea mea cu un ac), încerc o tentativă de dialog/glumă cu doctorița.

– Pot să vă pun o întrebare?, o întreb zâmbind.
– Spuneți.
– Nu vi se pare ciudat să coaseți oameni? Pe viu, adică.
– Nu.
– Ah. Eu mă simt ciudat, de parcă aș fi un sac de cartofi.

Am așteptat zadarnic să-mi mai răspundă ceva. Așa că am decis să abandonez orice tentativă de a mă simți umană în situația respectivă și am tăcut. Abia atunci mi-am dat seama că la radioul din sala de operații se auzea vocea Deliei:

”Cine m-a făcut om mare?!/Nu m-a-ntrebat și mi se pare, /Mi se pare că-i nedrept, nu mi se pare că-i corect/Cine m-a făcut defect?”

Mda, nici dacă le făceam eu playlist-ul nu se nimerea mai potrivit. Cu toți cei 31 de ani proaspăt împliniți ai mei, în acele momente chiar voiam la mama.

După operație, doctorița m-a anunțat că mi se va pune o perfuzie în salon și doamna cazonă s-a întors cu sacul meu cu pijamale. M-a ajutat să mă îmbrac (n-aveam voie să îmi folosesc brațul operat și mă mișcam ca Robocop) și apoi un domn m-a dus cu un scaun cu rotile înapoi în salon (am încercat să-i spun că eram ok și puteam merge pe picioarele mele, dar mi-a zis că așa e protocolul și că își riscă slujba altfel).

Înapoi în salon, m-am reunit cu băbuțele mele. Băbuța Unu își terminase compotul și era ușor melancolică, iar Băbuța Doi se întorsese de la operație și stătea acum cu perfuzia.

I-am trimis un sms Liei, care era pe hol. A intrat să vadă ce fac, dar a fost rapid interceptată și scoasă afară de o asistentă corpolentă.

– Nu aveți voie în salon! Vizitele se fac doar între orele 15 și 20!, ne-a admonestat scurt.

Am rămas întinsă pe pat, așteptând să mi se pună perfuzia, să pot pleca. Între timp, la Băbuța Doi veniseră, pe rând, doctorul care a operat-o, să se asigure că e bine, un tânăr rezident să vadă dacă e ok cu perfuzia și asistenta, să vadă dacă are nevoie de ceva.

După ce s-a terminat pelerinajul cadrelor medicale, a venit rândul rudelor. Au vizitat-o, tot pe rând, soțul, fiica și verișoarele. Sunt convinsă că ar fi venit și fostele colege de liceu și vecinii de la scara B, dacă ar fi știut că e acolo. M-am uitat la ceas. 12:30. Încă două ore jumătate și avea voie și Lia să mă viziteze. Nu m-am putut abține.

– Nu vă supărați, pot să vă pun o întrebare?
– Vai de mine, sigur că da!, s-a ambalat bucuroasă Băbuța Unu.
– Ăăă, de fapt, pe doamna voiam s-o întreb ceva.
– Cum să nu!, zice Băbuța Doi.
– Nu știu cum să vă întreb: i-ați dat doctorului…ăăă…ceva?
– Păi cum să nu-i dau, domnișoară! Doctorului, celuilalt domn doctor, asistentelor. Așa se face.
– Mda, știu, dar eu nu pot să fac așa ceva.
– Hehe, îmi aduceți aminte de nepoata mea. Și ea tot așa zice, că nu poate, că nu-i place. Dumneavoastră, ăștia tinerii, nu știu, zău, cum o să vă descurcați în viață.
– Mda.

M-am uitat la ecranul telefonului.

”Au venit cu perfuziile? Dacă e un efort să scrii, nu răspunde.”

Era Lia.

”Nu încă”, i-am răspuns.

”A trecut pe acolo vreo asistentă? Că dacă nu, scot pe una de pe Facebook și o trimit. Dacă vezi pe careva, amintește-i de perfuzie”, mi-a mai scris.

Am râs la gluma cu Facebook-ul, dar 10 minute mai târziu, asistenta corpolentă a intrat în salon. Părea că înghițise o conopidă murată. Mi-a pus perfuzia cu aceeași delicatețe cu care un taur ar face balet într-un magazin de porțelanuri și apoi a plecat trântind ușa.

Câteva zeci de minute mai târziu perfuzia se terminase, dar, pentru că Băbuța Doi nu avea nevoie de nimic în mod deosebit, nu ne ”deranja” nimeni. Pentru că știam că Lia mă așteaptă pe hol și voiam să plec acasă, am încercat să mă decuplez singură.

– Vai de mine, ce faceți?, a strigat Băbuța Unu.
– Vreau să-mi scot perfuzia, să pot pleca. Văd că nu mai vine nimeni.
– Nu se poate!, a strigat și s-a ridicat din pat, zglobie ca o căprioară.
– Vă rog, nu vă deranjați!
– Ce deranj, domnișoară, acum vă chem pe cineva!

Câteva secunde mai târziu, o auzeam strigând pe hol, de parcă îi ardea casa cu pisica înăuntru:

– Alooooooo! Ajutor! Cineva să ne ajute!

M-am pregătit pentru o muștruluială din partea asistentei corpolente pentru că îndrăznisem s-o deranjez. N-am fost departe de adevăr. Mi-a scos perfuzia cu aceeași ”grijă” cu care mi-a pus-o. Îi prevedeam un viitor strălucit într-o fabrică de cherestea, mânuind un motostivuitor.

Le-am îmbrățișat pe băbuțe, i-am promis Băbuței Unu că o să le spun cât mai multor oameni despre tratamentul cu venin de albine (cu plăcere, apropo!) și ne-am despărțit urându-ne reciproc sănătate.

La camera de gardă, unde trebuia să-mi scoată micul tub de la perfuzie, altă distracție.

– Cine v-a zis că puteți să plecați?, m-a luat în primire o altă asistentă.
– Domnul doctor.
– Când?
– Chiar la primul consult.
– Da? Mie nu mi-a spus!
– Vă asigur că mi-a zis că nu e nevoie să dorm la spital. Stau în zonă – dacă e nevoie, revin.
– Să știți că dacă plecați, trebuie să semnați c-o faceți pe propria răspundere!
– Cu cea mai mare plăcere.
– Noi nu răspundem de ce vi se întâmplă!
– Îmi asum orice risc.

Când am pășit afară din spital, mă simțeam ca Andy Dufresne când a ieșit din conducta care l-a scos din Shawshank. Știam că trebuie să revin în următoarele zile la pansat și la scos firele și apoi, regulat, la controale, dar mi-am promis că aia va fi ultima dată când mă voi opera la un spital de stat din România. La nevoie, prefer să mă injectez cu venin de albine.