„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.“ (Luca, 2.6)
Maria se foi insesizabil pe scândura de lemn. Înţepenise. De fapt, o durea tot corpul. Iar mâinile îi amorţiseră de frig. Trebuia să-şi mai fi pus o haină pe dedesubt se gândi – ce proastă a fost! Dar cine şi-ar fi închipuit că avea să fie atât de frig? Probabil e cea mai rece iarnă din ultimii 10 ani. În plus, animalele alea n-ar fi trebuit să facă puţină căldură? Noroc cu oaia care adormise cu spatele pe picioarele ei. Măcar la picioare îi era cald.
Ridică cu grijă copilul care îi alunecase puţin în poală. Trebuia să fii mai atentă, se certă în gând, ai, în fond, o responsabilitate destul de mare. Doar nu vrei să rămâi în istorie drept femeia care l-a scăpat pe fiul lui Dumnezeu pe podeaua unui grajd! Privi cu colţul ochiului la Iosif. Părea îngândurat. Îi plăceau ochii lui verzi, încruntaţi, barba lui stufoasă şi braţele puternice. Poate ar trebui să-i spună ceva? Să înceapă o conversaţie? Scutură uşor din cap. Acum nu era nici locul şi în niciun caz nici momentul să se gândească la cât de bine arăta Iosif. Amândoi aveau o sarcină şi trebuiau să se achite corespunzător de ea. În plus, ce i-ar fi putut spune? Totul se petrecuse atât de rapid că nici n-au avut timp să se cunoască.
Oftă. Vru să-şi întindă puţin spatele, când simţi o răsuflare caldă în ceafă. Se înfioră – dar nu, nu era Iosif. Era una dintre cele două vite. Ura vitele. Ura mirosul lor, coarnele lor mari, fălcile lor imense. Dacă ar fi muşcat, Doamne fereşte, din prunc?! Maria – femeia care a lăsat o vacă să-l muşte pe Mântuitor. Nu, nici aşa n-ar fi vrut să fie cunoscută. Începu să respire sacadat. Nu e momentul să ai un atac de panică, nu e momentul să ai un atac de panică. Ştiai că o să fie vite, ai spus că nu te deranjează.
Şi-atunci se petrecu miracolul nesperat. Iosif veni lângă ea şi cu bătăi uşoare pe spatele animalului, îl conduse spre un colţ îndepărat al încăperii. Maria răsuflă uşurată şi îi aruncă cel mai recunoscător zâmbet posibil. Iosif îi zâmbi şi el şi îşi reluă locul de partea cealaltă a ieslei. Ce frumos zâmbeşte, îşi spuse el. Ce buze roşii şi perfect arcuite are. Şi ce bine îi vine haina albastră! Îi scoate în evidenţă ochii negri. Să-i spun asta? Nu, cu siguranţă e deplasat. O să mă considere un pervers dacă îi fac complimente în condiţiile astea.
Condiţiile astea! Abia îşi înăbuşi un râs ironic. Şi-o închipui pe maică-sa, care toată viaţa îi spusese că e un ratat şi că n-o să ajungă nimic, la fel ca taică-su. Să-l vadă acum – cum îşi petrece noaptea de 24 decembrie, dârdâind de frig într-un grajd plin cu oi şi vaci, cu o femeie pe care, la drept cuvânt n-o cunoaşte, şi care ţine în braţe un copil al cărui tată e nimeni altul decât Sfântul Duh. Hahahaha. Sfântul Duh! Râse în sinea lui, încântat de propria-i ghiduşie. Într-adevăr, expresia de pe faţa bătrânei lui ar fi fost nepreţuită.
Îţi frecă uşor mâinile una de alta. Al naibii frig. Probabil cea mai rece iarnă din ultimii…ce 10, 20 de ani! Ar fi ieşit puţin din grajd să caute nişte vin fiert, dar Maria s-ar fi supărat foc şi pară pe el. Zâmbi la gândul privirii ei furioase. Cum s-o lase singură în mijlocul animalelor, mai ales când a văzut ce frică îi era de vacă? A vrut ea să facă pe viteaza înainte, dar era clar că mai avea puţin şi leşina. Acum înţelesese şi care era, de fapt, principalul lui rol în toată treaba asta. Să ţină vitele la distanţă de Maria. Nu era atât de rău pe cât suna. Poate, după ce toată treaba asta se va termina, o să… Dar gândurile îi fură întrerupte de o voce veselă:
– A venit schimbul doi! strigă un bărbat cu o robă şi o barbă la fel ca ale lui. Şi-au scuturat scurt şi prieteneşte mâinile. Frig în seara asta, nu-i aşa? continuă nou-venitul.
– N-am mai văzut aşa ger de când eram copil, încuviinţă Iosif.
Din spatele bărbatului se ivi o femeie înaltă, negricioasă şi cu maxilare proeminente, îmbrăcată într-o haină albastră, la fel ca a Mariei.
Cedându-le locul noilor veniţi, Maria şi Iosif şi-au luat paltoanele din spatele grajdului şi au părăsit scena naşterii. Pentru câteva secunde, amândoi au fost orbiţi de miile de firme luminoase şi becuri de pe bulevard.
Au mers o vreme în tăcere, până au ajuns la intersecţia Broadway cu 44th Street. Şi, după ce şi-au urat politicos „Sărbători fericite!“, au pornit încet în direcţii opuse. Păcat! gândi fata. Nu fi tont! se încurajă băiatul şi strigă după ea:
– Mi-ar plăcea să ne mai vedem, mai ales fără vaci în jur!
Ea râse cu poftă, semn că l-a auzit şi îi flutură din mână.
– Stai puţin! strigă băiatul. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă!
Fata îi strigă ceva, chiar înainte de a fi înghiţită de mulţime. Răspunsul se pierdu însă în vacarmul din Times Square.
11 Comentarii
Andreea
mwhawhawhawhawha. cu mare talc finalul. mi-a placut. am citit de doua ori ca nu pricepeam cum ajungi din grajd in times square.
“Doar nu vrei să rămâi în istorie drept femeia care l-a scăpat pe fiul lui Dumnezeu pe podeaua unui grajd!” — asta ai fi fost tu, no worries :)))
Alex Traila
nice twist 🙂
Andreea
i-a strigat “maria!” nu? nu-i asa? si apoi el a fugit dupa ea si i-a zis ca el e paul, nu? apoi au mers intr-o ceainarie din manhattan. (…) apoi s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti si au avut un copil caruia nu i-au pus numele Jesus.
dar eu n-am fost in seara aia in the city, ca tine, sa-i vad… asa ca nu pot decat sa presupun. oricum, mi se pare de bun simt sa fi procedat asa!
tu si aia de-au facut filmul before sunrise… n-aveti inima sa lasati lucrurile asa!
claudia
Am crezut… 🙁 Am crezut (si savurat ideea) pana in ultimul moment posibil, pana la “luminile bulevardului”. Chapeau, Inozza !
And Merry Chrismas!
Ina
Andreea, aia a mea era fetita, daaa?! 😛
Alex Traila, multumesc! 🙂
Andreea, povestea a avut trei finaluri posibile. Asta a fost cel ales de juriul format din cine era prin casa aseara, cand am terminat povestea. In cel mai lame dintre ele o o chema Maria. :))
Claudia, Ma bucur daca a tinut twist-ul. 😀 Sarbatori fericite si tie! 🙂
Andreea
I know it’s lame, I just can’t help it! Cand ma gandesc la povesti, imi apar in minte Alba ca Zapada si Cenusareasa, cu tot cu finalurile lor simple si explicit fericite.
Insa mi-a placut. Multumesc.:)
PS: imi vine sa zic multumesc destul de des cand iti citesc posturile:)
Ina
Andreea, it takes a lame happy-end lover to know one. 😉
PS: Eu iti multumesc pt ca esti atat de draguta. 🙂
chloepecanapea
nu stiu de ce, nu prea aveam chef sa citesc povestioara asta, cred ca am intrat de cel putin patru ori pe blogul tau pana sa imi iau inima sa o citesc. si mi-a placut mult de tot. 🙂
Ina
chloepecanapea, ma bucur. 😀
zapacita
Taaare simpatic. Si eu am amanat lectura povestii. Am savurat-o acum cu un ceai in fata si a fost foarte placut.
Ina
Multumesc, Ana Maria! 🙂