Mi-am făcut o listă de rezoluții pentru noul an și pentru toți anii ce vor urma. Partea bună? Are un singur punct.

***

Finalul lui 2018 m-a găsit sănătoasă și liniștită, în mijlocul familiei mele, negociind dacă să ne uităm pe Netflix la ‘Bandersnatch’ sau la ‘Roma’ (a câștigat ‘Bandersnatch’).

În restul celor 11 luni și 2 săptămâni din 2018, însă, m-am simțit ca într-o versiune reală a jocului whack-a-mole. Cum ieșeam puțin la suprafață, cum mă trezeam cu un ciocan uriaș în cap. Iar jucătorul nu era doar un campion, ci părea că și-a propus să-și depășească propriul record.

Câteva dintre cele mai mari temeri mi s-au adeverit în 2018. Un membru al familiei mele a fost la un pas de moarte. Am pus capăt unei relații de trei ani, cu un om la care încă țin. Am ajuns iar pe fundul prăpastiei numită depresie. Am dus-o mai rău cu banii decât am dus-o vreodată (când ai zile în care abia te dai jos din pat și uiți să mănânci, e puțintel mai greu *a se citi imposibil* să ai ambiții profesionale, chiar dacă primești oferte de colaborare din plin).

Cu toate astea, am auzit de foarte multe ori anul trecut: ”Wow, ce puternică ești!” de la prieteni și apropiați. În majoritatea cazurilor respingeam respectivul compliment, pentru că nu simțeam că mi se potrivește deloc. Abia într-o ședință de terapie de la finalul anului (din care v-am redat un dialog mai jos), am realizat, de fapt, de ce mă simțeam inconfortabil cu apelativul ”puternică”.

– Foarte multă lume mi-a scris zilele astea și m-a felicitat pentru cât de puternică sunt. Cititori dar și prieteni, care chiar știu prin ce am trecut. Dar eu, sincer, m-am cam săturat să fiu puternică și aș vrea să fiu curajoasă. La mine puterea e, de fapt…
– Rezistență, îndurare…
– Exact, exact! Adică nu mi se pare o chestie de laudă. E prețul pe care îl plătesc pentru că n-am curajul să iau anumite decizii, așa că nu-mi rămâne decât să fiu puternică, să rezist, să îndur. Sigur în situația cu […] nu era o chestiune de curaj, că nu aveam de ales. Dar aia a fost o situație de viață și de moarte, rară. În majoritatea situațiilor… am fost super ”puternică” și apoi am plătit cu o depresie pe care uite ce puternică am dus-o în spate! Nu mi se pare un titlu de glorie să fiu puternică. Aș vrea să am mai mult curaj.

Am înțeles, atunci, în sfârșit, de ce mă simțeam ca o impostoare ori de câte ori cineva apropiat mă lăuda pentru ”puterea” mea. Pentru că operam cu definiții diferite ale termenului. Persoana respectivă se referea la forță, tărie sau energie, iar eu știam că adevărata mea putere era să suport (cu stoicism, ce-i drept) toate situațiile din viața mea care nu-mi făceau bine.

Pentru că una este să fii puternic în fața unei situații grave și neprevăzute, ca un deces sau un accident, și alta e să fii puternic alegând să rămâi într-o căsnicie nefericită, într-un job nepotrivit, într-un loc în care, pe zi ce trece, te simți tot mai mic și tot mai insignifiant.

***

”La sfârșitul zilei, putem suporta mult mai mult decât credem”, a spus la un moment dat pictorița Frida Kahlo.

Și când vine vorba despre a suporta, o cred pe cuvânt pe femeia care a trăit toată viața cu dureri cronice, care a suferit într-o căsnicie nefericită, care a fost operată de numeroase ori la coloană, care și-a pierdut piciorul din cauza unei cangrene, a suferit de sifilis, depresie, anxietate și care și-a petrecut ultimii ani din viață într-un corset de metal, înainte să se sinucidă (oficial, cauza morții a fost un embolism pulmonar, dar în realitate Frida a luat o supradoză de analgezice – era a doua ei tentativă de suicid).

Povestea Fridei este una tragică și ea a avut, într-adevăr, o forță și o tărie de neimaginat, reușind să-și canalizeze durerea în artă. Din fericire, majoritatea dintre noi nu ne confruntăm cu astfel de circumstanțe de viață. Pentru mulți dintre noi, a suporta situații de viață dăunătoare/nefericite este o alegere. Suntem conștienți că stăm în relații nefericite sau abuzive, în job-uri care ne seacă de putere și de bucurie și în numeroase alte circumstanțe de viață care ne lasă epuizați, slabi, deprimați, blocați, neajutorați, șovăielnici, temători, confuzi, fără vlagă și fără rost. Rămânem însă în acele situații fie de teamă, fie din confort, fie din ambele motive.

Fiecare zi și fiecare lună petrecută într-o astfel de circumstanță toxică are un preț, însă. Nu-l plătești pe loc, pentru că atunci te-ar îngrozi enormitatea lui. Dacă țigările s-ar vinde doar en gros și oamenii ar putea cumpăra doar 1000 de pachete de țigări odată sau deloc, majoritatea s-ar lăsa de fumat. Cine are (sau vrea) să dea 20.000 de lei pe țigări?! 20 de lei pe zi, plătiți timp de 2 ani și jumătate, însă, ni se pare perfect în regulă.

Tot la fel, dacă orice situație nefastă pe care o suportăm/acceptăm s-ar solda încă de la primele semnale că nu suntem bine cu o depresie severă sau cu o cădere nervoasă, am ieșit imediat din respectivul context. O starea de oboseală permanentă, probleme cu memoria, tristețea tot mai apăsătoare, dereglări ale somnului, dureri cronice (de cap sau de abdomen) etc., resimțite pe parcursul câtorva ani, însă, ni se par perfect în regulă.

Depresia, de exemplu, nu se declanșează fără niciun motiv, așa cum naiv credeam acum 2 ani. Doar că, de cele mai multe ori, ca să-i găsești și să-i poți smulge rădăcinile, trebuie să te uiți nu în prezent sau în trecutul apropiat, ci în trecutul mediu sau îndepărtat.

Un job în care ai avut un șef abuziv, dar unde te-ai încăpățânat să rămâi (din teamă sau din confort material, nu contează) sau o relație toxică de lungă durată au două ”note de plată”. Una o primești pe loc sub forma stresului, nefericirii, temei, anxietății, durerii. O plătești și crezi că asta a fost tot. Cu cât ești mai ”puternic” și înduri mai multe, cu atât mai mare va fi cea de-a doua ”notă de plată”, care îți va fi livrată când nici nu te aștepți. Că putem îndura mai multe decât credem, e clar. A zis-o și Frida, o știm și noi. Având în vedere prețul final, merită, însă?

***

Sunt puternică de când mă știu, dar în ultimii ani am exagerat, parcă. Am încasat lovitură după lovitură și abuz după abuz fără să crâcnesc și am plătit fiecare notă în parte. Atunci când mi-a venit a doua notă de plată, însă, aia mare, am rămas perplexă. Acolo erau înșirate, ca într-o adevărată anti-orgie, tot ce consumasem fără să realizez: șampanie Stimă de Sine servită în pahare de argint, cocktailul exorbitant Liniște sufletească, din care am făcut cinste întregului club, shot-uri de Înțelegere, Răbdare, Altruism. Au curs toate în valuri, pe ritmuri amețitoare, până când m-am trezit singură pe ringul de dans, cu nota de plată în mână și nimic în buzunar.

Nu fiți ca mine. Spuneți stop, opriți muzica și plecați acasă. Nu mai fiți cei care plătesc toate paharele sparte (știu că în varianta originală era ”oalele”, dar de dragul analogiei work with me people). Nu mai rezistați acolo unde nu vă e bine. N-o să aveți cu ce achita nota de plată în urma dezastrului și o să ajungeți să vă luați credit de la Banca Nefericire sau Depresie (după caz) pe următorii 3-5-10 ani.

Eu, una, am terminat-o cu dovezile de putere și cu excesele de rezistență. Îi las pe alții să se bată pentru titlul de ”Stoicul Anului”. Am hotărât, în sfârșit, că nu mai vreau să fiu puternică. Vreau să fiu curajoasă.