De fiecare dată când luați depresia în derâdere, într-un interviu scris sau TV, într-un podcast sau într-un Instagram story, cineva suferă. Poate cuvintele voastre vor ajunge la un adolescent care are nevoie de ajutor, dar decide să nu-l mai ceară. Sau la un adult care suferă de depresie și ajunge să se considere slab și lipsit de voință. Oricum ar fi, faceți rău. Mai mult decât ați bănui.

***

Imaginați-vă că cineva spune: ”Nu am timp să sufăr de cancer de sân!” sau ”Cancerul de prostată e un lux!”. Ce reacție ați avea? Indignare, dezgust, furie? Pe bună dreptate, evident! Pentru că știm cu toții că, atunci când nu ucide, cancerul poate distruge vieți, poate distruge familii, poate ”fura” ani din viața unui om.

Depresia e o afecțiune la fel de reală precum cancerul. Tot la fel ca o formă de cancer, poate distruge vieți, poate distruge familii și poate ”fura” ani din viața unui om. Depresia poate duce la alte probleme de sănătate grave (boli cardiovasculare, boli autoimune, diabet, cancer etc.). Și, în cazul unor forme severe și netratate, poate duce la suicid.

Am povestit într-un articol foarte personal, scris la finalul anului trecut, de ce depresia nu este despre slăbiciune, ci despre putere (îl puteți citi AICI, dacă n-ați făcut-o deja).

N-o să mai repet argumentele din articolul respectiv, ci doar o să vă amintesc că unii dintre cei mai remarcabili oameni din istorie, printre care Abraham Lincoln, Winston Churchill, Sigmund Freud sau, în istoria recentă, astronautul Buzz Aldrin (al doilea om care a pășit pe Lună) și înotătorul olimpic Michael Phelps, au suferit de depresie.

Veți fi de acord cu mine că toți acești oameni au fost foarte ocupați, unii chiar cu soarta unor națiuni, dacă nu a întregii lumi. Cu toate acestea, și-au făcut cumva ”timp” pentru a suferi și de depresie.

Am văzut tot mai des vehiculată în spațiul public ideea că depresia e un moft, ceva de ”bonton” de care suferă vedetele. Sau, dimpotrivă, că e o dovadă de slăbiciune caracterială sau de lipsă de ocupație. Oricum ar fi, rareori o văd tratată drept ceea ce este în realitate: o afecțiune psihologică serioasă.

Penultima dată când am văzut această abordare ridiculizantă a depresiei în spațiul public a fost anul trecut. O persoană pe care o admir povestise despre un podcast în care apărea Bianca Drăgușanu, așa că l-am ascultat, de curiozitate.

Găsiți podcastul pe YouTube, iar mai jos am pus fragmentul pe care l-am găsit deosebit de grav (la minutul 54:55).

Damian Drăghici: Ai anxietăți?

Bianca Drăgușanu: (oftează) Aă..nu?

Damian Drăghici: Ai fost…n-ai fost niciodată depresivă sau ceva, vreodată?

Bianca Drăgușanu: Nu.

Damian Drăghici: Că n-ai timp de așa ceva.

Bianca Drăgușanu: Eh, e lux! Astea care sunt…ele sunt la depresie, ele sunt pe lux. Și pe opulență.

M-am întrebat ulterior dacă acel ”Că n-ai timp de așa ceva”, pe care Damian Drăghici i-l sugerează drept răspund Biancăi, e o ironie fină la adresa ei sau reprezintă viziunea lui asupra acestei afecțiuni: o boală pe care o faci când ai prea mult timp la dispoziție și te plictisești. Oricum ar fi, un astfel de dialog e jignitor la adresa oricui a suferit sau suferă de depresie.

Am vrut să las un comentariu, să scriu ceva, să atrag atenția asupra acestui derapaj. M-am luat însă cu altele și am uitat. Mi-am spus apoi că e vorba despre podcastul unui muzician (care, dincolo e valoarea sa indiscutabilă ca profesionist, are zero cunoștințe jurnalistice apropo de interviuri) la care a apărut o vedetă de cancan. Cât rău poate să facă?

Retrospectiv, știu că am greșit și că acel interviu poate să facă mult rău. Pentru că pe Bianca o urmăresc multe tinere impresionabile care nu vor vedea ceea ce văd eu (o ființă fragilă și traumatizată care ascunde totul sub o masă de nepăsare), ci o femeie ”puternică”, care consideră depresia și anxietatea ”luxuri”.

Ce vor face acele fete dacă vor ajunge să aibă un episod depresiv? O vor considera ceva firesc, uman, vor cere ajutorul familiei sau unui terapeut? Cel mai probabil nu. Vor ascunde suferința, golul, ”rușinea” de a fi ”slabe” până vor ajunge la o formă cronicizată a depresiei.

Am știut, așadar, că următoarea dată când voi întâlni un derapaj asemănător în spațiul public, voi fi nevoită să vorbesc despre asta. Și iată că n-a durat mult, din păcate.

E vorba tot despre un podcast și tot intervievatorul a fost cel care a adus în discuție depresia. Dar asemănările se opresc aici. Pentru că dacă Damian Drăghici e un muzician, căruia i se poate ”ierta” lipsa de experiență jurnalistică, Mihai Morar se presupune că este o personalitate media (prezentator/DJ/editor, conform paginii sale de Wikipedia) care știe cum să abordeze un interviu și un invitat.

Iată, așadar, cum a decurs un fragment din podcastul cu actrița Carmen Tănase, publicat acum câteva zile (la minutul 1:11:56 e fragmentul respectiv, aveți mai jos și transcrierea).

Carmen Tănase: [Teatrul] e mai mișto decât filmul, dacă e să mă întrebi pe mine acum. Pentru că e viu, e în momentul ăla. Nu ai cum să repeți. La film, mai tragi o dublă. La teatru, ai zbârcit-o, ai zbârcit-o. Dar îți asumi. Teatrul te învață să îți asumi. Și ai și momente proaste, cum e la orice examen sau interviu de job. (…) Eu am zile în care sunt de-o tâmpenie…n-ai văzut așa ceva! Nu-mi găsesc cuvintele. Că vezi că sunt vorbăreață, altminteri. Eh, dacă mă chemi atunci să dau o probă, s-a terminat!

Mihai Morar: Și nu intri în depresie? (pufnește în râs)

Carmen Tănase: Nu. Nu am timp să intru în depresie, crede-mă. (în fundal, Mihai Morar pufnește din nou în râs)

Mihai Morar: Ce te ține?

Carmen Tănase: Eram la un pas de depresie mai acu’ vreun an de zile, dar –

Mihai Morar: Când cu pauza.

Carmen Tănase: Da, când cu pauza. De fapt, nu mi-a trecut nici acum starea aia de pre-depresie (…) dar n-a murit speranța, ceea ce e cel mai important, cred.

Doamna Carmen Tănase vorbește despre de ce preferă teatrul față de film și mărturisește că dezavantajul la teatru e că dacă nu ai o zi bună, poți rata un casting. Iar Mihai Morar, foarte amuzat, o întreabă dacă în acest caz nu intră în depresie (?!).

Din respect pentru doamna Carmen Tănase n-o să mai comentez pe marginea acelui ”n-am timp să intru în depresie”, dar vreau să-mi exprim îngrijorarea în legătură cu ușurința cu care această afecțiune psihică este adusă în discuție (deși în acest caz întrebarea putea fi înlocuit-o foarte ușor cu ”Și nu te îngrijorează?” sau ”Și nu te supără?”, având mult mai mult sens în context). Mă face să cred că intervievatorul nu deține proprietatea termenilor și confundă o afecțiune psihică cu ideea de neliniște sau neplăcere.

Ce mă deranjează și mai tare este că fraza ”N-am timp să intru în depresie” a fost aleasă de Mihai Morar ca titlu al acestui episod din podcast.

Tu, ca simplu om, vezi un interviu cu o actriță pe care o admiri și auzi: ”N-am timp să intru în depresie”. Care e impresia pe care ți-o vei face despre depresie, dacă nu știi despre ce este vorba? Că e, evident, un fleac. Ceva de care poți sau nu avea timp. Eventual, că doar ”leneșii” se declară depresivi. Că oamenii cu adevărat valoroși și utili nu își pierd timpul cu astfel de scuze jenante.

Dar ce simți dacă vezi acest titlu și tu sau cineva drag sunteți depresivi? Te simți ridiculizat? Îți simți suferința anulată? Te simți și mai neînțeles decât erai? Mai simți vreo deschidere să vorbești despre suferința ta, văzând cum e tratat acest subiect?

Cum puteți evita, dacă sunteți persoane publice (cu sau fără podcast) astfel de situații pe viitor? Iată un scurt ghid practic:

🚫 Nu folosiți depresia ca sinonim pentru: plictiseală/oboseală/îngrijorare/teamă/moft/lux/bagatelă. Folosiți-o doar cu sensul propriu, de afecțiune psihologică
🚫 Nu vă dați cu părerea despre depresie și cum se simte ea dacă nu ați trecut printr-un episod depresiv. Dacă nu pentru a evita să cădeți în ridicol, măcar din respect pentru oamenii care au trecut/trec prin așa ceva.
🚫 În fraza pe care o rostiți, poate fi înlocuită ”depresia” cu ”masaj suedez”? De exemplu: ”Nu am timp de masaj suedez”, ”Sunt prea ocupat(ă) pentru masaj suedez”, ”Nu-mi permit un masaj suedez, masajul suedez e doar pentru cine-și permite așa ceva”. Dacă poate fi înlocuit, renunțați să folosiți cuvântul ”depresie” în acel context.

Dacă invitatul vostru face una dintre greșelile de mai sus, în textul care însoțește interviul (sau la începutul lui) puteți menționa că depresia este o boală gravă și puteți da contactul uneia dintre organizațiile care se ocupă de această boală în România. Veți reuși, astfel, să contrabalansați efectele negative ale unui astfel de comentariu.

Până n-o să începem să tratăm depresia cu aceeași seriozitate cu care tratăm, de exemplu, cancerul, o să rămânem, în aparență, țara cea mai puțin deprimată din Europa. Iar în esență, o țară plină de oameni cu probleme, care suferă în tăcere pentru că nu știu ce au sau nu vor să fie luați în derâdere.