Tindem să ne facem scenarii grandioase și elaborate în legătură cu momentele care o să ne marcheze viața. În realitate, acele zile pe care o să ni le amintim mereu n-au avut nimic spectaculos. Și, cu toate astea, ne-au depășit așteptările.

Acum 3-4 ani, pe când eram single, îmi imaginam că momentul în care îl voi cunoaște pe viitorul meu iubit va fi unul magic, feeric, special. Că privirile ni se vor întâlni, de exemplu, în Piața Jemaa el-Fnaa din Marakesh, printre lampioane și caftane colorate, și că, după ce vom petrece următoarele ore nedezlipiți, spunându-ne cele mai banale nimicuri și cele mai mari secrete, vom pleca împreună într-o călătorie spontană în jurul lumii.

Realitate a fost puțin alta. De fapt, iubitului meu îi place să povestească tuturor cum s-a îndrăgostit de mine într-o toaletă.

Era o vineri seara și amândoi eram la aniversarea unei cunoștințe comune, într-un bistro. L-am remarcat în mulțimea de la masă pentru că fusese singurul care, atunci când a intrat în încăpere, a venit la fiecare persoană în parte să se prezinte, zâmbind. ”Cine mai face așa ceva?!”, m-am întrebat atunci, vag amuzată, vag intrigată.

S-a așezat lângă mine și am schimbat niște cuvinte de-a lungul serii, dar nu-mi amintesc mare lucru. La un moment dat, am mers la singura toaletă, unisex, a localului. Când să ies, tipul care se prezentase la masă aștepta zâmbitor la ușă. El n-o observase încă, dar în spatele lui era o gagică toată extensii, unghii și bronz artificial. Am intuit că o va lăsa înaintea lui, ca un gentleman perfect ce era.

Ce am făcut în secundele următoare se poate explica doar prin cele 3 sau 4 pahare de vin roșu pe care le băusem în cursul serii. I-am zâmbit tipei și, cu cea mai angelică voce posibilă i-am spus:

– Dacă vrei, mai este o toaletă la parter…
– Ah, mersi!, a răspuns ea afectată și a plecat.

Apoi, tot din cauza (sau datorită) paharelor de vin, în timp ce treceam pe lângă el i-am șoptit ”Nu e nicio toaletă la parter.” și i-am făcut, complice, cu ochiul.

Eram mai aproape de Piața Universității decât de Piața Jemaa el-Fnaa, nicăieri nu se vedeau lampioane sau caftane colorate, dar acela a fost momentul în care am pornit în călătoria noastră împreună.

***

Așteptări la fel de nerealiste (și elaborate) am avut și în legătură cu nunta cele mai bune prietene ale mele.

Mi-am imaginat, mult timp, cum o voi însoți la probatul rochiei de mireasă sau la degustarea meniului, cum îi voi ajuta, pe ea și pe viitorul ei soț, cu alegerea florilor și a formației. Cum, cu o zi înainte, vom merge amândouă la mani-pedi, relaxate și bine-dispuse. Și cum, în ziua cea mare, o voi însoți în biserica impunătoare pentru ceremonia religioasă și apoi vom dansa până în zori, sub lumina candelabrelor, într-o maiestuoasă sală de bal.

Absolut nimic din ce mi-am imaginat nu s-a îndeplinit. De fapt, lucrurile nici n-ar fi putut să fie mai diferite.

Alexandra a decis să-și țină nunta la țară, în grădina bunicilor ei. Și-a comandat rochia de mireasă online. Degustarea meniului n-a mai fost necesară, pentru că bucătăreasa era cea mai bună din lume: bunica ei. Iar florile pentru buchet le-a cules chiar ea, de pe câmp.

Cu o zi înainte, când în imaginația mea, mergeam împreună la mani-pedi, eram la Brașov, unde am luat interviu unor somități internaționale, venite la un congres. Am ajuns la București seara târziu și era cât pe ce să pierd trenul care urma să mă ducă spre locația nunții, la peste 400 de kilometri distanță.

Mi-am petrecut noaptea într-un vagon dormitor, repetându-mi discursul pentru nuntă la lumina telefonului. A doua zi mi-am făcut mani-pedi singură, în camera de hotel, în timp ce iubitul meu plecase în oraș să caute pastile pentru durerea de cap care îmi sfredelea țeasta.

Bisericuța în care Alexandra și Paul s-au căsătorit n-a avut nimic impunător, dar privindu-i părinții și bunicii în timpul slujbei, mi-au dat lacrimile. Și ei se căsătoriseră în aceeași biserică mică, de țară.

Nu mi-am ținut discursul în fața unui public de sute de persoane, dar cei 30-40 de oameni care au fost de față au râs din toată inima la glumele mele stângace. Bunica Alexandrei a venit la final să mă felicite, ceea ce m-a emoționat cel mai tare.

N-am avut candelabre, dar am dansat sub lumina lunii și a stelelor. N-au existat efecte speciale de lumini și fum, dar am râs până ne-a durut stomacul inhalând heliu și apoi făcându-ne declarații de dragoste cu voci distorsionate.

A fost cea mai atipică, simplă și frumoasă nuntă la care am fost vreodată și mă bucur că nimic din scenariul pe care mi-l imaginasem nu s-a întâmplat.

***

Ce voiam să vă spun cu poveștile de azi? Că viața e, într-adevăr, ceea ce ni se întâmplă în timp ce suntem ocupați să ne facem alte planuri. Că ar fi bine să renunțăm, din când în când, la așteptări și la a pune presiune pe noi sau pe alții. Că trebuie să lăsăm Universul să ne surprindă cu micile lui ironii delicioase. Și că trebuie să ne bucurăm de momentele mici ale vieții noastre. Uitându-ne în urmă, peste câțiva ani, vom realiza că ele au fost, de fapt, momentele mari.