‘Lifespiration’ este o serie de trei articole despre femei pe care le admir și care mă motivează să fac și să fiu mai mult.

La invitația celor de la Answear.ro, (care au creat, de altfel, termenul de ”lifespiration”) vreau să vă fac cunoștință cu trei femei obișnuite, care realizează însă lucruri extraordinare. Protagonistele acestei serii nu sunt vedete și nu au milioane de fani, dar fiecare luptă, în felul ei, pentru o lume mai bună, mai empatică, mai tolerantă.

***

Viața Ofeliei Cozma ar putea fi subiectul unei miniserii Netflix sau HBO. O fată simplă, din Tecuci, ajunsă esteticiana personală a Familiei Regale din Kuweit. A avut un număr impresionant de cariere, de la inginer, agent de asigurări și esteticiană și până la profesoară de Design & Technology și mentor de stil.

A cunoscut fericirea, în forma ei cea mai plenară, prin relația de dragoste cu soțul ei, Gelu, dar n-a fost ocolită nici de dureri greu de imaginat. E un adevărat style icon al Iașului, dar mai mult decât orice, e definită de o reziliență extraordinară. S-a reinventat și a luat-o de la zero de fiecare dată când viața a pus-o la pământ. Nu știe ce îi rezervă viitorul, dar știe un lucru: orice va fi, ea va merge mai departe.

În prezent întoarce capete și obține complimente oriunde merge, dar Ofelia Cozma n-a fost niciodată fata populară.

”Nu am fost un copil frumos, ci un copil complexat și bullied. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că singura mea șansă, ca femeie, este să mă fac de 90-60-90 pe dinăuntru”, își amintește ea despre copilăria și adolescența la Tecuci.

Visa să trăiască într-un oraș mare, cu viață culturală, așa că a dat admiterea la o facultate din Iași. A fost respinsă, așa că în vreme ce foștii ei colegi se bucurau de primul an de studenție, ea a lucrat ca muncitor necalificat, în trei schimburi.

Anul următor a intrat la Metalurgie. Spune că a ales-o pentru că ingineria era urmată de stagiatură și îți asigura un loc de muncă la absolvire, dar că facultatea, incompatibilă cu firea ei creativă, a fost un chin.

”Aveam complexul fetei care nu e în locul în care trebuie. Am fost atât de retrasă! Plecam la mama, la Tecuci, în fiecare weekend, n-am călcat în nicio discoteca toată studenția! Iar colegii credeau ca sunt arogantă. N-am fost fata care a crescut cu gașca. Mă simțeam un outsider între ei”, povestește ea.

În 1985, la terminarea facultății, s-a căsătorit cu Gelu, marea dragoste a vieții ei, și el inginer. Au urmat anii de stagiatură la Putna (unde au locuit într-un apartament rece și umed, încălzit cu o sobă din fier), la Suceava (unde au stat în spălătoria căminului studențesc) și într-un final la Iași, la mama soțului.

Fidelă dictonului ”Fă rai din ce ai”, Ofelia și-a pus amprenta asupra acestor spații strâmte și nefericite și le-a transformat în adevărate cămine. Conviețuirea cu soacra s-a dovedit însă un hop greu de trecut. Ofelia își amintește că văduva n-a considerat-o niciodată suficient de bună pentru fiul ei și nu s-a sfiit să-i arate asta.

Cariera Ofeliei a început să ia avânt. A demisionat de la uzina unde lucra și s-a angajat în asigurări. În 1993, când Gelu a plecat în Kuweit cu un contract guvernamental, Ofelia era deja coordonatoare pe Moldova a firmei de asigurări la care lucra. Ar fi putut ajunge departe, dacă soacra nu i-ar fi făcut viața acasă insuportabilă.

”Eram în depresie majoră, eram abuzată și nefericită”, spune Ofelia despre acea perioadă.

A decis, așadar, să-l urmeze pe Gelu, în Kuweit. Acolo a pornit din nou de la zero. Își amintește despre primul apartament în care au locuit, pe care Gelu îl împărțea cu un coleg.

Își țineau hainele într-un dulap din plastic, cu fermoare, iar în bucătărie foloseau un fișet dezafectat, de la biroul lui.

”Când ne-am dus acolo, beam apă din pahare de la brânză topită – el bea din President, eu din La Vache Qui Rit. Râdeam mult pe tema asta: că el era președintele și eu vaca care râde”, rememorează Ofelia cu nostalgie.

Trăiau de pe o lună pe alta, iar Ofelia, care nu își găsise loc de muncă nicăieri, era casnică. Autodidactă din fire, a învățat engleza citind ziarul și vorbind singură prin casă.

Ca să se poată angaja, s-a întors în România și a urmat cursurile Academiei „Christine Valmy”, unde s-a specializat în cosmetică și masaj corporal. Devenise bună pe partea de skincare și îi și plăcea.

Înapoi în Kuweit, a reușit să se angajeze la un mic salon de cartier, unde o prietenă garantase pentru ea. Din a doua lună a devenit managerul respectivului salon. A urmat un job la un alt salon, unde patroana, o franțuzoaică, își umilea și își abuza constant angajatele.

După 5 luni în care plângea zilnic și la insistențele soțului ei, Ofelia și-a adunat curajul și și-a dat demisia. Patroana a amenințat-o că nu-i va înapoia pașaportul, care era la ea. A reușit să se ”elibereze” din acel loc de muncă toxic apelând la ambasadă.

Spune că a învățat foarte multe din acel episod despre compromisuri și despre care e prețul emoțional și psihic pe care e dispusă să-l plătească pentru un job.

De altfel, în prezent, definește luxul ca: ”faptul că îmi permit să plec de acolo de unde nu mai pot zâmbi”, apoi completează: ”la liniștea mea țin atât de mult, încât liniștea mea a devenit luxul meu”.

Lucra deja la un alt salon, când, într-o zi, a intrat acolo o femeie extrem de elegantă.

– Am auzit că aveți pe cineva care face tratamente faciale excelente aici, a spus străina.
– Eu fac skincare, a răspuns ea.
– Deci tu ești Ofelia!

Vizitatoarea misterioasă nu era alta decât Sheikha Maraheb al Sabah, una dintre prințesele Familiei Regale din Kuweit.

Și azi, Ofeliei i se pare extraordinar că o prințesă a venit într-un salon cosmetic obscur, special pentru ea. ”Cred că auzise de mine, pentru că Kuwait este o țară micuță, iar veștile circulă ușor, toată lumea este rudă sau prietenă cu toată lumea”, explică ea.

Ofelia și-a dat demisia de la salon și a devenit esteticiana privată a familiei regale. ”Îmi plătea salariul de la salon și mergeam la Palat unde făceam body massage și facials pentru toate: Maraheb, mama ei, fiica ei, Yamama și fratele ei, Sabah.

Din angajata abuzată de patroana, Ofelia a devenit favorita lui Maraheb. O aducea și o trimitea acasă cu șoferul, îi făcea mereu cadouri, ba chiar a primit reduceri de 95% la boutique-urile mari, de designer, din Kuweit, deținute de Familia Regală. ”Am făcut atunci niște investiții pe viață”, spune Ofelia zâmbind.

O întreb ce a învățat despre stil lucrând în proximitatea familiei regale. Râde și spune:

”Cred că am învățat despre snobism, mai mult. De exemplu, eu primeam deseori cadouri de la ele. Mi-aduc aminte că odată am primit un costum Givenchy, roșu, nou.

Și știu că am întrebat-o pe Maraheb, atunci când mi l-a dăruit: «Dar ăsta mi-l dai mie?! Că e o grămadă de bani!». Și ea mi-a răspuns: «L-am îmbrăcat de două ori și nimeni n-a zis nimic!». Asta însemna că nu primise niciun compliment, că n-a făcut furori cu el. Și atunci l-a dat. Sau îmi dădea poșete, pentru că le purtase și în cercul lor nu mai erau interesante.

Ele se îmbrăcau să facă impresie printre prietenele lor sau printre rude, nu pentru ele. Am primit și bijuterii care au fost foarte valoroase, fără nicio ocazie: un pandantiv din aur, safire etc. Astea erau fleacuri pentru ele. La întâlnirile importante se scoteau diamantele mari și toate cutiile cu pietre prețioase.”

Dincolo de luxul și de opulența în care trăiau, Ofelia spune că prințesele nu erau fericite.

”Maraheb mi-a spus odată: «Ofelia, ce viață bună ai!». Și tot timpul mă întreba ce face soțul meu. Ele trăiau separat de soții lor. Locuiau fiecare în turnul ei de fildeș.

O dată i-am zis că Gelu mă aștepta în fața Palatului, cu mașina. Și mi-a zis: «Dar îți dau șoferul să te ducă acasă!». Și eu i-am zis: «Nu, e în regulă, mă așteaptă să mergem la mall, că am văzut niște cercei și vrea să mi-i ia».

O impresiona faptul că noi aveam o viață de soț și soție, că mergeam împreună la cumpărături să luăm un flecușteț. Ei acolo trăiesc singuri, își cumpără absolut orice, dar nu au nicio bucurie.”, își amintește ea.

Dar nu numai relațiile dintre soți și soții erau cordiale spre inexistente în Palatul Regal. Ofelia își amintește că odată, de Eid (sărbătoarea care marchează finalul postului Ramadan, similară cu Paștele creștinilor n.red.) îi făcea un tratament facial lui Maraheb, când aceasta a strigat o servitoare, i-a dat o cutie cu bijuterii și i-a spus să i-o ducă fiicei ei, prințesa Yamama.

”Fata, care avea apartamentul în același Palat, dar la alt etaj, i-a dat telefon și i-a spus: «Mulțumesc!»”. Și atunci mi-am dat seama cât de triști sunt acești oameni. Noi, de Paște, ne strângeam toți grămadă și ne bucuram de puținul pe care îl aveam – or ei își trimiteau diamante prin servitori, dar nu se îmbrățișau și nu se bucurau împreună”.

Viața Ofeliei și a lui Gelu a început să se așeze în Kuweit. De la apartamentul împărțit cu un coleg și dulapul din plastic, s-au mutat într-un complex cu gym, piscină și teren de tenis.

Mica lor existență fericită a fost zguduită în 2003, odată cu al Doilea Război din Golf, când SUA au atacat vecinii Kuweitului, Irakul, pentru a-l captura pe Saddam Hussein.

Ofelia rememorează niște scene aproape apocaliptice.

Locuiau pe malul mării, aproape de port, care era obiectiv militar. Pentru că Gelu lucra la centrala electrică de acolo, el nu avea voie să părăsească țara. Nici telefonul mobil nu avea voie să-l ia la muncă. O suna din când în când, de la poartă, să îi spună că e bine și s-o întrebe ce se mai anunță la TV.

Ofelia își amintește cum dinspre mare ”ajungea câte o bombă care zgâlțâia geamurile ferestrelor”. Majoritatea vecinilor din bloc plecaseră din țară, așa că ea avea cheile de la apartamentele lor, le uda plantele și le hrănea animalele rămase singure. Îl avea doar pe Aki, motanul adoptat de la o americancă plecată definitiv în State.

”Ne aprovizionam noaptea, aveam permanent în mașină mâncare, iar eu aveam în geantă actele, diplomele, schimburi, în caz că trebuie să plecăm urgent”, își amintește Ofelia.

S-a gândit să plece în România, dar gândul de a-l lăsa pe Gelu în urmă a fost insuportabil. ”Dacă plecam acasă, aș fi stat numai cu gândul la el. Eu numai pe el îl aveam. Dacă el pățea ceva, eu ce făceam? Și am decis să nu plec”.

A impresionat-o profund un telefon pe care l-a primit într-o noapte, când era la supermarket, la cumpărături.

”Era cineva din partea Familiei Regale. Mi-au spus că l-a pus Sheik Sabah al Sabah, fratele lui Maraheb, să mă sune. Ei plecaseră în exil, în Anglia, cu tot cu guvern. Și mi-a spus că dacă simțim cel mai mic pericol, să mergem să stăm la reședința Regală, că ei sunt păziți cu tancurile, la poartă.

Mi s-a părut extraordinar. Am zis: «Uite, măi, Ofelia! Tu, mică, de la Tecuci, ai ajuns ca oamenii ăia din Anglia să se gândească la tine, să se întrebe ce faci!». A fost ceva pentru mine”, povestește ea.

Saddam a fost capturat, al Doilea Război din Golf s-a încheiat și viața soților Cozma părea că își reia din nou cursul normal. Asta până în vara lui 2006, când, venită în România la un control ginecologic de rutină, Ofelia a descoperit că are cancer de col uterin.

S-a operat, dar șocul respectiv a făcut-o să aibă o epifanie. Și-a dat seama că nu voia doar un simplu job, de unde să câștige bani, își dorea să facă ceva folositor, să simtă că a lăsat ceva în urmă.

A aplicat și fost acceptată ca profesor suplinitor, întâi la American School of Kuweit, apoi la The British School of Kuweit. La aceasta din urmă a primit și un contract de teaching assistant (asistent de profesor, n.red.).

Își amintește și acum că Rachel, profesoara pe care o asista, a primit-o cu ”neîncredere totală”.

”Avusese multe asistente care n-au făcut mare treabă. Dar apoi, după ce am lucrat împreună, mi-a zis că o fac să se simtă incompetentă”, râde Ofelia. Rachel a devenit coordonatoarea departamentului de Design & Technology, iar Ofelia i-a preluat catedra, devenind Design & Technology Teacher. Cele două sunt prietene și astăzi.

Privind înapoi, Ofelia spune că perioada în care a predat Design & Technology la The British School of Kuweit a reprezentat ”anii cei mai buni” din punct de vedere profesional.

În sfârșit, nu mai avea un job conjunctural. Elevii o iubeau, colegii o respectau, își folosea la maximum resursele de organizare, creativitate și entuziasm. Simțea că își atinge, în sfârșit, acel potențial de care a fost tot timpul conștientă.

Lucrurile nu erau la fel de bune pe plan personal, însă. Soțul ei, Gelu, s-a îmbolnăvit și a început să facă dializă de trei ori pe săptămână. Tot timpul lor era împărțit între serviciu, spital și casă.

”Totul s-a dat peste cap”, spune Ofelia. La chiria apartamentului din Kuweit și întreținerea apartamentului din țară s-au adăugat banii pentru dializă (care costa mai mult decât salariul ei de profesoară) și tratament.

Au încercat și să-i găsească lui Gelu un transplant renal (ea a vrut să-i doneze un rinichi, dar fiindcă avusese cancer, a fost respinsă). Într-un final, au decis să-și cumpere un apartament la Iași și să se întoarcă acasă, iar Gelu s-a înscris pe listele de transplant din țară.

De Crăciun, în 2011, au semnat actele pentru casă și au virat jumătate din suma pentru un penthouse, la Iași. ”Am fost cei mai fericiți în perioada aia, în ciuda bolii lui. Ne făceam planuri cum venim acasă, ne-am cumpărat casa visurilor noastre”, povestește ea.

Ofelia își amintește că într-o vineri din martie 2012, Gelu a insistat ca ea să trimită planurile mobilierului la Mobexpert. A făcut-o. A doua zi, soțul ei a murit fulgerător. Infarct.

”N-o să-mi iasă din cap când m-am dus la Marks & Spencer, în Kuweit, să-i cumpăr lui Gelu haine. El era la morgă. M-am dus singură, n-a fost un român lângă mine.

Și îmi aduc aminte că i-am spus vânzătorului că vreau un costum de bărbat. Și el mi-a zis zâmbind: «Oh, miss, sir must be so happy!». Se gândea că îi fac o surpriză soțului și îi cumpăr un costum.

Și în momentul ăla mi s-a făcut rău, de a trebuit să mă așez jos. Și mi-am spus: «Doamne, Ofelia, tu realizezi ce faci acum?!» Încercam să vorbesc cu mine, să mă ciupesc, nu mi se părea real ce mi se întâmpla.

A mai fost un episod la fel de bizar, când în Turcia, cei de la aeroport m-au chemat: «Veniți, doamnă, să vedeți dacă coletul dumneavoastră este transferat!» Eu eram însoțitoarea unui colet, iar ”coletul” ăla era soțul meu.

Astea-s chestii care-ți rup creierii în bucăți. Care nu au cum să-ți iasă vreodată din cap. Dar încerci să-ți spui: cum pot să trec prin chestia asta? Să mă așez pe jos, să mă victimizez? Nimeni nu-ți ia durerea, nimeni nu ți-o trăiește. Și-atunci nu mai bine mergi înainte, așa cu decență?”.

Face o pauză, apoi continuă:

”Eu sunt conștientă că nu sunt singura femeie căreia i-a murit soțul. Particularitatea situației mele a fost că noi neavând copii și fiind și într-o țară străină, nu ne-am avut decât unul pe celălalt. Și altfel se sudează și evoluează un cuplu care nu are altceva.

Când sunt copii la mijloc, trec uneori zile întregi fără ca oamenii să interacționeze real unul cu altul. Or noi nu ne aveam decât pe noi. Și atunci tot universul tău e cel de lângă tine. Cu el faci tot.

Și de-asta rămâi, practic, în aer când se duce celălalt. Nu mai ai nimic. Acum nu mă am decât pe mine, cumva. De aici sunt frământările mele și de-aici e nevoia mea să simtă că ceilalți au nevoie de mine. Dar nu vreau să le fie milă de mine.

După ce a murit Gelu, i-am dat toate lucrurile lui fratelui meu. Am ales să mă raportez cu duioșie la toate lucrurile astea. Durerea e a mea, dar vreau să le poarte cu drag. Să mă mângâie amintirile astea, nu să mă dărâme. Poate și de-asta fac lucruri și nu mă opresc. Că am sentimentul că dacă merg mai departe, undeva, acolo, el e mândru de mine…”

Ofelia nu s-a mutat niciodată în casa de vis, la care plătise avansul cu Gelu. I-ar fi adus aminte de el și era prea mare pentru o singură persoană.

A doua zi după înmormântare s-a dus la Mobexpert și a schimbat planurile mobilierului. S-a mutat într-un apartament de mărimea livingului penthouse-ului în care urmau să locuiască amândoi. A preferat ca din restul banilor să cumpere 2 garsoniere, care să-i asigure o sursă de venit.

A mai rămas un an în Kuweit, până la încheierea anului școlar. Era doar ea, Aki, pisica lor și Lilani, menajera.

Pe Lilani nu-și mai permitea să o plătească integral, dar aceasta insista să vină și cu un program mai scurt, doar să aibă grijă de ea. Pentru că Gelu îl adusese pe fiul lui Lilani din Sri Lanka și îi dăduse un job ca muncitor necalificat, Lilani i-a rămas fidelă pe viață. Încă îi scrie, anual, de ziua ei, de ziua lui Gelu și de aniversarea morții lui.

Ofelia își aduce aminte de ultimele luni în Kuweit ca prin ceață. I se făcea des rău la școală, lua somnifere să poată dormi câteva ore să-și poată ține orele, nu ieșea decât la școală.

S-a întors la Iași în vara lui 2013, cu Aki și câteva bagaje în care era toată viața ei de adult și toată viața ei cu Gelu. Avea 53 de ani, o vârstă la care, spune ea, ”ești mort pe piața muncii”, nu mai cunoștea pe nimeni.

Era îndurerată, obosită, nu avea energie sau bani să-și deschidă o afacere, așa că s-a angajat în învățământul privat din Iași, unde preda la afterschool. După o dezamăgire profesională, a renunțat și la acel job.

Între timp, pasiunea pentru design și estetică au făcut-o să își deschidă un blog, www.askofelia.ro și să lucreze ca designer de interior și stilist personal, la început pentru cunoscuți, ulterior pentru tot mai multă lume.

Mărturisește însă că, în ciuda bucuriei de a fi utilă, de a inspira și de a mentora tânăra generație, trăiește cu depresie.

”Sunt un depresiv funcțional. Pentru că, involuntar, zilele care înainte erau zilele cele mai bune sunt acum cele mai triste: moartea tatălui meu, Sărbătorile.

Dar îmi cunosc mecanismele de funcționare, este un ciclu care se repetă. Și am învățat să îl gestionez.”

Printre ”ancorele” de care se agață pentru a-și gestiona depresia se numără opera, spectacolele, filmele, dar și decluttering-ul:

”Îmi iau câte un sertar și mă apuc de el. Îmi place să-mi recreez permanent ordinea în viață. Am sentimentul că mă reașează și că mă aduce, așa, pe-un făgaș”.

Opera, mai ales, a fost salvarea ei.

”Mă pot duce singură, fără să mă simt stânjenită. Și faptul că aveam ocazia să mă îmbrac, să scot un pantof dintr-o cutie, toată acțiune în sine mi se pare că e un eveniment, care te scoate puțin din rutină. De aceea este o salvare.

Când am venit în România, citeam sinopsisul înainte să merg la Operă, nu înțelegeam nimic. Nu aveam o cultură muzicală. Dar am învățat încet-încet și acum muzica e una dintre cele mai mari bucurii pe care le am.”

O întreb ce a învățat despre ea în cei 8 ani de când s-a întors în România și a luat-o din nou de la zero. Oftează:

”Cred că am învățat să am răbdare cu mine, să fiu mai blândă cu mine. Poate sună clișeic, dar am învățat mai târziu lucrul ăsta. Și nu știu cât de bine l-am învățat, că încă mă mai «pedepsesc». Dar apoi îmi revin și-mi spun: «Stai! Tu, prima! Tu, prima! Tu pe primul loc!». Încă mă străduiesc să nu mă simt vinovată când nu fac totul pentru ceilalți.

Am realizat despre mine și ceea ce mi-a spus o prietenă: «Tu îți dai seama că ai venit în țara asta fără să te cunoască nimeni, aterizată de niciunde, și ai ajuns să te cunoască toată lumea? Gândește-te câtă lume se prezintă și începe cu funcția. Tu ești Ofelia, și atât. Tu-ți dai seama că asta este mare lucru în România?»”.

O întreb dacă la vârsta ei încă mai învață lecția încrederii în sine. Râde, apoi răspunde simplu: ”Oh, da, da! Eu cred că cei care sunt siguri pe ei sunt niște oameni pierduți. Nu vreau să capăt siguranța aia, în care mi se pare că sunt buricul pământului. Eu țin foarte mult să fiu eu cu mine în casă așa cum sunt în afara ei, să fiu autentică, constantă.”

La 61 de ani, o vârstă la care alte femei de vârsta ei se bucură de confortul pensiei după o viață de muncă, Ofelia spune că trăiește cu stresul financiar, pentru că nu are nicio ”plasă de siguranță”. Alege, însă, să nu se lase cotropită de aceste griji și s-a gândit deja la câteva soluții de avarie.

Vrea să împărtășească din experiența ei de viață și din tot ce a învățat despre bun-gust, modă și stil personal noii generații. Și își dorește o bătrânețe tihnită, în care să nu mai trăiască ”cu valiza pe dulap” și în care să se bucure de confort.

”Am reușit să fac rai din ce am avut. În orice situație, am făcut cât de bine am putut. Oricât de mică era locuința, am reușit s-o fac frumoasă. Pot să improvizez cu foarte mare ușurință. Și m-am forțat să fiu creativă”.

Pisica Aki nu mai este și Ofelia mărturisește că dincolo de golul pe care l-a lăsat în urmă, ”este pentru prima oară în viața mea când nu am nicio responsabilitate”.

Ce urmează? Încă nu știe. Visează să călătorească cât mai mult. Să continue să inspire. Să se bucure de micile ei luxuri: lumânări parfumate, acesorii fistichii, liniște. Și, orice îi va arunca soarta în față, Ofelia va merge mai departe.

***

Acest articol este susținut de Answear.ro și face parte din campania ”Lifespiration Starts Here”, prin care brandul vrea să scoată în față femeile puternice și inspiraționale din jurul nostru.

Femei care poate nu apar în presă și nu sunt mediatizate, dar care demonstrează în fiecare zi, oricâte dificultăți ar avea, că pot duce vieți frumoase și împlinite. Femei conștiente de propria valoare, femei pasionate, femei care pun lumea în mișcare.

CONCURS

Cei de la Answear organizează și un simpatic concurs de creație vizuală.

Mai aveți timp până mâine să fotografiați sau să filmați sursa voastră de inspirație, s-o postați pe Instagram (nu uitați să adăugați #lifespirationstartshere și să dați tag @answear_ro) și puteți câștiga unul dintre cele 8 premii:

🤩 5000 de lei de cheltuit cum și unde vreți voi
🤩 2 vouchere de 500 de lei pentru cumpărături pe Answear.ro
🤩 5 vouchere de câte 200 de lei pentru cumpărături pe Answear.ro

Succes! 😊