Există o scenă dintr-o comedie la care am plâns de trei ori până acum. Prima dată am crezut că erau hormonii. A doua oară credeam că e oboseala. A treia oară am înțeles că eram eu. Că plângeam pentru că femeia de pe ecran e tot ce nu pot să fiu, deși îmi doresc cu disperare: liberă.

***

Am văzut ”I Feel Pretty”, filmul lui/cu Amy Schumer, de trei ori până acum. Dacă nu îl știți, filmul este o variantă a celebrei povești cu dorința fierbinte care i se îndeplinește personajului principal, de tipul Big, Aladdin, 13 Going on 30, Freaky Friday etc.

Renee Bennett (Schumer) este o femeie complexată de corpul ei, cu o stimă de sine scăzută, care, după o lovitură la cap, se trezește și crede că arată ca un fotomodel. Dintr-o dată, încrederea ei în sine atinge cote astronomice și viața ei profesională și amoroasă înfloresc.

E un film simpatic, de tip feel-good, și am descoperit nu doar o dată că mă recunosc în gândurile și dorințele ei. Ce nu m-am așteptat a fost să încep să plâng, din senin, la o scenă care era orice mai puțin tristă.

După lovitura la cap, Renee e la o primă întâlnire cu un tip, când descoperă un concurs de bikini într-un bar. Deși el încearcă s-o convingă să renunțe, sesizând penibilul situației, Renee insistă să se înscrie.

Urmează un moment în care partenerul ei se face mic de rușine pe scaun. Renee apare pe scenă și face notă discordantă cu concurentele superbe din spatele ei. Are burtica la vedere, coapsele deloc ferme, puțină celulită, i se văd chiloții. Aplauzele din sală devin anemice și încetează.

Doar că Renee crede, în continuare, despre sine că e superbă. Așa că, fără să se simtă câtuși de puțin demoralizată, se prezintă și apoi începe un dans care, fără îndoială, se vrea sexy și lasciv. În momentul în care termină, tot barul e în picioare și o aplaudă frenetic.

Prima dată când am văzut scena respectivă și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji am fost surprinsă. Am crezut că probabil sunt la PMS, când mă emoționează cele mai neașteptate lucruri.

A doua oară când am văzut filmul m-am trezit din nou plângând, fix la aceeași scenă. Era seară și eram obosită, mi-am spus.

A treia oară când m-am trezit plângând (iar?!) la scena asta mi-am dat seama că n-a fost niciodată vorba despre hormoni, oboseală sau despre Amy Schumer, ci depre mine.

Vedeam o femeie obișnuită, ca mine, căreia societatea i-a spus de mică ce mi-a spus și mie: cum arată “frumusețea” sau un corp ”ideal” și cât de mult contează aspectul nostru pentru valoarea noastră, ca femei. Știam și cum m-aș fi simțit eu și cum ”ar fi trebuit” să se simtă ea în acel context: conștientă și rușinată de imperfecțiunile ei.

Și, iat-o, totuși, simțindu-se bine în pielea ei, radiind și electrizând audiența cu încrederea ei în sine.

O femeie obișnuită care se simțea liberă de etichetele sociale. Liberă de complexele ei fizice și de vocea ei critică. Liberă de așteptările altora. Liberă de rușine. Pur și simplu, liberă.

Mi-am adus aminte atunci ce am citit la un moment dat la un coach pe Instagram:

”Disconfortul pe care îl simțim atunci când vedem o altă femeie dansând, cântând, exprimându-se, mergând plină de încredere, plângând, împărtășindu-și povestea, câștigând bani, iubindu-se pe sine…

ne aparține nouă.

Disconfortul nostru nu îi cere ei să devină mai mică.

E un îndemn pentru noi să ne vindecăm”.

Și cred, cu adevărat, că de fiecare dată când vedem femei trăind liber, în afara normelor rigide sociale care ni se impun când vine vorba despre corpurile noastre, abilitățile noastre, sexualitatea noastră, aspirațiile noastre, drepturile noastre etc., asta ne dă și nouă încrederea să le călcăm pe urme. Să devenim la fel de libere ca ele.

Libertate și rușine

Ca oameni, și mai ales ca femei, suntem învățați de mici să simțim rușine. Și nu mă refer aici la rușine ca la remușcarea sau regretul când facem sau spunem ceva rău.

Suntem învățați să simțim rușine de fiecare dată când nu bifăm ceva ce ”societatea” (acest organism fictiv) a decis că e normal/dezirabil/ideal.

Ne e rușine de corpurile noastre dacă nu pot fi conținute de haine mărimea S. Ne e rușine când suntem abuzați pentru că asta ne face să părem slabi, neajutorați, defecți. Ne e rușine când suntem bolnavi, fizic sau psihic. Ne e rușine când pierdem un job. Ne e rușine când divorțăm. Ne e rușine când suntem vulnerabili. Ne e rușine când greșim. Ne e rușine când avem parte de un eșec. Ne e rușine, practic, de tot ce e omenesc.

Să-ți fie rușine de experiențele normale ale vieții sau de sentimentele tale e absurd. Și, totuși, ne este.

Problema e că în momentul în care simțim rușine, nu putem fi liberi. Cele două noțiuni nu pot coexista în interiorul aceluiași om.

Rușinea te ține ostaticul unor reguli impuse de ceilalți despre cum trebuie să arăți sau cine trebuie să fii. Libertatea îți spune că regulile respective sunt o invenție. Că totul e o cacealma. Că îți pierzi ani din viață încercând cu disperare să primești o invitație la o petrecere care, de fapt, are loc la tine acasă.

Putem să ne dezvățăm de rușine, dar e un proces lung și dureros. Ce putem face? Putem merge la terapie. Ne putem deschide în fața oamenilor pe care îi iubim și le putem povesti despre cele mai dureroase traume pe care le ascundem (dacă nu am făcut-o deja). Putem căuta modalități de a face pace cu corpurile și sufletele noastre (am mai scris pe subiectul ăsta și voi mai scrie).

Și putem sărbători femeile din viețile noastre (fie ele online sau offline) de fiecare dată când sunt oneste, vulnerabile, încrezătoare în sine, libere. Micile lor victorii sunt și micile noastre victorii.

Nu uitați: de fiecare dată când vă arătați așa cum sunteți, fără rușine, luminați și calea altora.