Am mers la cel mai mare eveniment de social media din România să-nvăț mai multe despre bune practici și trend-uri în online. Am plecat însă acasă cu niște lecții extrem de personale: cum să transformi o dramă sentimentală într-un show de succes, cum să mergi mai departe după ce ai vândut proiectul în care ai investit ultimii 2 ani din viață doar pentru a-ți acoperi cheltuielile și, mai ales, cum să continui să crezi în visul tău, când 15.848 de oameni îți spun ”Nu!”.

***

Pe principiul socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel, vineri am plecat spre a IX-a ediție Webstock dorindu-mi să cunosc câțiva oameni pe care-i admir din online și să aflu lucruri noi despre social media, marketing online etc.

Am cunoscut niște oameni fantastici, dar să zicem că la partea cu îmbogățirea cunoștințelor am rămas puțin dezamăgită. Publicul, format în mare parte din începători într-ale online-ului, a menținut nivelul discuțiilor destul de scăzut (cel puțin la panel-urile la care am fost eu), prin întrebări ca: ”Ce este un podcast?” sau ”Ce înseamnă affiliate marketing?”. Sigur, nici eu nu eram sigură ce înseamnă ”diss track”-ul folosit într-un exemplu de Selly, dar, în loc să ridic mâna și să întreb, deturnând discuția, am făcut gestul firesc de a căuta răspunsul pe Google.

Dacă la capitolul discuții despre industrie am fost, deci, puțin dezamăgită, în prima parte a zilei am ascultat niște oameni care nu doar m-au impresionat și m-au făcut să-i admir, ci m-au emoționat și m-au inspirat să mă plâng mai puțin și să fac mai mult.

Mai jos am făcut un mic rezumat cu discursurile celor trei care m-au mișcat cel mai mult: actorul Marius Manole, Matei Dima, omul din spatele canalului de YouTube BRomania și antreprenorul Claudiu Butacu. Primii doi au fost intervievați de Cristina Bazavan în cadrul conferinței ”Social Media Talk”, în timp ce ultimul a vorbit în cadrul sesiunii ”Finding Inspiration”.

Marius Manole, actor

Despre talent vs muncă:

”Cunosc oameni care n-au pic de talent pentru meseria asta. Muncesc enorm, învață în fiecare zi, și la un moment dat, riscul e ca un actor care crede că e născut pentru meseria asta să fie mai prost decât unul care n-a avut talent, dar care chiar și-a dorit, mai tare, să fie asta.”

Despre sacrificiile din spatele unei cariere de succes:

”De mic am crezut că nu e bine să trăiești oricum, că trebuie să faci ceva mare cu viața ta. După care m-am îndrăgostit de meseria asta, dar m-am îndrăgostit într-un mod fatal. Nu mi s-a părut greu nimic din ce am făcut la începutul carierei. Da, mergeam pe tren, spălam hainele din teatru în teatru. Mult timp îmi povesteam viața taximetriștilor și oamenilor pe care îi găseam la cârciumă, pentru că nu aveam prieteni – la Timișoara erau niște colegi cu care stăteam, jucam și plecam, la Oradea la fel, la Târgoviște la fel, la Cluj la fel, la Iași, la fel. Dar nu mi-a fost greu. Da, am petrecut multe zile de naștere prin tren, eu cu mine și cu o bere, cu un text în față. Dar știam că ăsta e prețul pe care îl plătesc, ca undeva, cândva, să-mi fie bine. Și știam că e prețul pe care meseria asta îl merită. Și știam că fără asta nu se poate.”

Despre puterea artei de a vindeca:

”În familie nu ne spunem: ”Te iubesc, mi-e dor!”. Ăsta-i unul din motivele pentru care m-am apucat să fac meseria asta. Pentru că mi-am dat seama că părinții mei niciodată în copilărie nu mi-au spus: ”Te iubesc!”. Mama mi-a explicat că copiilor nu li se spunea ”Te iubesc”, pentru că deveneau alintați. Și-atunci ei te pupau și te alintau în somn, lucru care n-ajută prea tare… mai deloc. Și-atunci eu am fost un pic handicapat emoțional, un pic mai mult, și mi-am ales această meserie pentru că era o terapie. Și nu m-am prins că trebuie să mă duc la psiholog și atunci mi-am zis: ”Frate, fac teatru!”. Pentru că-n meseria asta acum pot să spun: ”Te iubesc!”, pentru că meseria asta m-a-nvățat să mă-ntorc acasă, la Iași, și să-i spun mamei și tatălui meu: ”Tată, mamă, vă iubesc!”, fără să-mi fie rușine, fără să cred că fac ceva straniu și bizar.”

BRomania, entertainer:

Despre onestitate și pozitivism:

”Fiind un panel despre inspirație m-am tot gândit că trebuie să vin aici cu poveștile de low, dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam mai mult seama că mi-ar fi foarte greu să zic că am avut low-uri. Low-urile mele au fost sentimentale, două relații foarte proaste, din care au ieșit lucruri foarte bune. A fost greu (când a plecat în America în timpul facultății, n.red.) că da, mi-a fost foarte dor de familie, a fost greu că munceam în cantină și trebuia să le pun mâncare colegilor mei…dar astea nu se compară cu greutățile vieților oamenilor care n-au ce mânca, de exemplu, sau care suferă cu adevărat.”

Despre a rămâne dedicat visului tău:

”Eram în America și probabil a fost cel mai low point al meu, pentru că eram singur, părinții plecați, fratele plecat, nu reușeam să iau job-uri. Dacă voiam să rămân în America trebuia să-mi găsesc un side job, care însemna Starbucks sau Uber, și trebuia să continui cu video blogging etc. în paralel. Și eu mi-am dat seama că nu aveam cum să fac chestia asta pentru că odată ce începi cu side jobs, nu mai poți să te concentrezi 100%.”

Despre a transforma o dezamăgire în combustibil pentru creativitate (la fel ca în cazul lui Ellen Degeneres):

”S-a despărțit prietena mea de mine și am luat suferința din săptămâna aia și am scris un show întreg de live. Care s-a transformat în «Show-ul Cu de Toate», pe care l-am făcut prin toată România.”

Despre a cere cât meriți (sau chiar mai mult):

”Poveste adevărată: 3 zile după despărțire am primit un mesaj de la o fată din Sibiu care mi-a zis: „Hei, ai spus tu odată că vrei să faci stand-up. Nu vrei să vii să faci stand-up în Sibiu?” Și eu am zis: ”Pe cât?”. Și ea a zis: ”Pe cât vrei?” Și eu am zis o sumă ridicolă – am zis bă, dacă mă întorc în țară și merg în Sibiu trebuie să fie pe suma asta ridicolă. Și au zis: ”A, super, da!”. Și-atunci mi-am spus: ”Băi, e momentul perfect pentru o schimbare majoră!”. Eram și mai gras ca acum, ăla era low-ul meu. Și-atunci mi-am canalizat următoarele 3 luni pe a pregăti show-ul ăsta, a slăbi, pe a mă pregăti pentru România. Și am venit, am făcut sold out tot anul, am ajuns la Sala Palatului, am făcut sold out. A ieșit ceva super, super, super bun din chestia aia.”

Claudiu Butacu, antreprenor

Claudiu și colegii lui de la EFdeN și-au propus să ridice ”o casă cu facturi zero, construită doar cu materiale sustenabile, eco-friendly, care să aibă natura în fiecare cameră”.

În 2012 ei au reușit să participe cu proiectul ”Prispa” în finala Solar Decathlon (competiție internațională ce presupune proiectarea, construirea si asamblarea în doar 10 zile a unei case solare inteligente, eficiente energetic si complet echipate). Iar în 2014 echipa a participat la competiție cu Casa EFdeN, care poate fi văzută pe Blv. Pache Protopopescu nr. 66.

Despre a nu accepta NU:

”Am dat de greu, de foarte multe ori. Eram olimpicii români care mergeau la olimpiada internațională, dar n-aveam bani de bilet. Am mers cu cea mai ieftină casă din competiție – ei au crezut că a fost o strategie, la noi a fost o nevoie. Aveam nevoie să strângem bani de la companii. Așa că, din 16.000 de contacte directe de-ale noastre, pe care le-am luat de la evenimente, am reușit să avem peste 4800 de întâlniri. Am fost și le-am prezentat oamenilor ce vor să facă niște tineri nebuni și cum vrem să reprezentăm România. Astăzi avem 150 de parteneri, care ne-au ajutat să mergem în competiție. Dar ce nu vedem în spate este că 15.848 de oameni au zis ”Nu!”, dintre care 4560 ne-au zis ”Nu!” în față.”

Despre a o lua de la capăt, după un eșec:

”Proiectul Prispa, din 2012, l-am vândut. Mulți dintre voi aveți proiecte la care țineți, aveți proiecte pe care le creșteți mai departe. După 2 ani de muncă, ca s-ajungem în finală, a trebuit să vindem produsul, înainte să plecăm. N-aveam cum să acoperim transporturile. Și după tot ce-am muncit 2 ani de zile, ne-am întors în România și n-aveam nimic, dar absolut nimic! Asta ne-a dus să pierdem partenerii pe care-i aveam, familia și echipa. Deși am vândut Prispa, noi doar am acoperit costurile, eram pe zero. Când a fost următoarea lansare de propunere pentru Solar Decathlon 2014, ne-au întrebat de ce nu participăm. Și eu am zis: ”Simplu! În România nu este susținut un asemenea proiect!”. ”Adică? V-așteptați s-aveți bugete de milioane de euro, să vă cadă din copaci? V-așteptați ca oamenii să vină să vă sprijine, să mergeți să fiți cei mai buni? Nu! Asta trebuie s-o faci tu! Să fiți cei mai buni!”. Discuția asta s-a întâmplat la o bere, într-o vineri seara. Și luni ne-am dat demisiile cu toții și am fondat EFdeN. Și EFdeN a reușit să rămână, încă, în mâinile noastre. Ne-am calificat pentru Solar Decathlon 2018 și vom reprezenta din nou România. În 2014 am reușit să obținem un premiu pentru sustenabilitate, în 2018 ne propunem să câștigăm. Dacă vrei să ajungi în top, să devii un învingător, trebuie să te ridici de foarte multe ori atunci când cazi.”

Despre a-i ignora pe cei care îți spun că nu poți:

”Cel mai bun exemplu de mentorat a fost cel negativ, pentru mine. Profesori, părinți, oameni care sunt în această industrie, ne-au zis că n-o s-avem nici măcar o șansă să reușim. Oameni care ne-au zis că mai bine facem ceva pentru stomăcel și mai bine să ne cumpărăm noi o căsuță, că n-o să schimbăm noi România. Între timp am reușit să schimbăm două proiecte de lege, să încurajăm montarea panourilor fotovoltaice pe locuințe, să încurajăm mobilitatea și să dezvoltăm industria de locuințe.”

Surse foto vorbitori: Facebook Webstock