Articolul despre experiența mea cu doctorul Filipescu a fost unul dintre cele mai grele texte pe care le-am scris vreodată. Știu că unii cred că am făcut public acel episod traumatizant pentru a-mi face dreptate. Nu cred că mai există șansa de a mi se face ”dreptate” (orice ar însemna asta), după 2 ani de la acel incident. Am scris textul respectiv doar pentru a ajuta alte persoane să nu ajungă în situația mea, cu doctorul Filipescu sau cu oricare alt medic.

Între timp, articolul (citit de peste 80.000 de oameni în momentul redactării acestui text) a stârnit multe și diverse reacții. Azi vreau să vă povestesc ce am învățat despre umanitate și psihicul uman datorită acestor reacții.

***

Nu știu dacă știați, dar în lume există peste 60 de specii de broaște ”de sticlă”. Aceste animăluțe au abdomenul transparent, astfel încât organele interne sunt la vedere.

Anul trecut, biologii au descoperit în Ecuador o nouă specie de broască ”de sticlă” și mai spectaculoasă. Hyalinobatrachium yaku (un nume cam mare pentru o broscuță de doar 2 cm – dar nu te pui cu cercetătorii și obsesia lor pentru numele greu de pronunțat) nu doar că are pielea transparentă în zona abdomenului, ci și în zona pieptului, astfel încât îi poți vedea inima bătând.

Foto: Jaime Culebras

Mi-am amintit de broscuța cu inima la vedere după ce am publicat textul despre experiența cu doctorul Filipescu și au început să curgă reacțiile. Abia când mi-am expus una dintre cele mai intime și traumatizante experiențe de viață în spațiul public m-am gândit cât de vulnerabilă s-ar simți broscuța de sticlă dacă ar avea conștiință de sine.

Ce-i drept, lucrurile au stat mult mai bine decât mă așteptam în cazul ăsta (deocamdată, cel puțin). Cu excepția unor comentarii veninoase venite de pe conturi de Facebook false, majoritatea comentariilor pe care le-am primit au fost pozitive și empatice, sau măcar civilizate.

Citind și răspunzând la sute de comentarii și mesaje, atât pe pagina de Facebook a blogului, cât și în privat sau pe conturile unor persoane care au dat share articolului, am tras niște concluzii și am învățat niște lecții despre psihicul și gândirea umană. Le-am enumerat mai jos, pentru că mi se par importante nu doar în cazul meu, ci în general. Îmi spuneți voi dacă credeți că am dreptate sau nu. 🙂

Mulți oameni cred în principiul ”Eu sunt OK, tu nu ești OK”

Potrivit analizei tranzacționale (tip de psihoterapie despre care am scris aici) în raporturile noastre cu ceilalți există 4 posibile relații:

📌 Eu nu sunt OK, tu ești OK (relația bazată pe supunere, în care tu consideri că ești slab și incompetent și celălalt e puternic și competent).
📌 Eu nu sunt OK, tu nu ești OK (relație bazată pe pasivitate și pe lipsa de încredere în ceilalți și în sine).
📌 Eu sunt OK, tu nu ești OK (relație bazată pe superioritatea personală, pe aroganță și pe minimizarea interlocutorul)
📌 Eu sunt OK – Tu ești OK (relația ideală, în care oamenii îi consideră pe ceilalți egalii lor și reușesc să se înțeleagă chiar dacă există diferențe de opinie).

Revenind la povestea mea nefericită cu doctorul Filipescu. Evident, mă așteptam ca multe paciente ale lui, care au avut parte de experiențe pozitive, să scrie despre asta.

O astfel de postare, pe principiul Eu sunt OK, tu ești OK e cea de mai jos, în care domnișoara sau doamna povestește experiența ei cu respectivul medic, dar în același timp își exprimă regretul pentru experiența mea.

Din păcate, cred că am numărat 3 astfel de texte.

Majoritate pacientelor lui au simțit nevoia nu doar să povestească experiența lor pozitivă, ci s-o anuleze pe a mea, punându-mi onestitatea la îndoială. E ca și cum cineva vine dintr-o vacanță în Barcelona și spune:

– Am avut o vacanță oribilă în Barcelona – într-o seară am fost jefuit și bătut pe stradă. Mi-au furat bani, acte, telefon, tot!

La care altcineva îi răspunde:

– Eu cred că exagerezi prea mult!! De 5 ani merg în vacanță în Barcelona și n-am pățit nimic. Am doar cuvinte de laudă pentru orașul ăsta!

Cam așa a făcut prima doamnă sau domnișoară care a comentat mai jos, apropo de povestea mea.

Mai mult decât atât, când o altă persoană i-a povestit experiența ei negativă cu doctorul Filipescu, respectiva doamna/domnișoară i-a anulat dreptul de a-și comunica experiența fără nicio urmă de empatie. Din nou, dacă ea era ok, cealaltă nu avea cum să fie și ea ok.

Un alt exemplu e doamna de mai jos, care nu m-a acuzat de minciună, dar m-a făcut o panseluță sensibilă și mi-a insultat inteligența. Pentru că exact asta reieșea din textul meu despre doctorul Filipescu – că aș avea cogniția unei rumegătoare. :))

Mulți oameni dau vina pe victimă, nu pe agresor

Dacă am vorbi despre un viol, domnul de mai jos (eu înclin să cred că e un domn, după lipsa totală de empatie și tonul agresiv) ar susține că vestimentația victimei a fost motivul agresiunii. Nu contează că victima ar fi fost îmbrăcată în costum de schi, cum nu contează nici că eu am scris în text că la ultima vizită la doctorul Filipescu m-am dus doar să ridic rezultatele, NU să mă operez. Orice ai fi făcut, orice ai fi zis, genul ăsta de individ susține clasicul ”ți-ai căutat-o cu lumânarea”.

Există însă și doamne care care susțin că victima, nu agresorul este de vină. Doamna de dedesubt, de exemplu, crede că motivul pentru care un ginecolog m-a operat fără voia mea e faptul că sunt pasivă și nu știu să comunic. Cu alte cuvinte, cade în grija pacientului să întrebe medicul dacă urmează să fie operat, fără avertisment, în timpul unui banal consult. Nu în grija medicului să comunice totul clar și fără echivoc. Genul ăsta de gândire ar fi chiar amuzantă, dacă nu m-ar înfuria.

Mulți oameni nu sancționează abuzurile

Poate cea mai tristă lecție/constatare pe care am desprins-o de pe urma reacțiilor venite a fost că noi, românii, nu știm să ne apărăm drepturile și nu știm să sancționăm un comportament ilegal și imoral. Fie din teamă, fie din lipsă de informare, fie din amara conștientizare că o astfel de acțiune nu va avea nicio repercusiune, nu facem nimic.

Mai jos sunt câteva astfel de povești despre inacțiune, din diverse motive. Nu pot să nu mă gândesc cât de diferite ar fi fost viețile doamnelor respective, dar și ale altor zeci sau sute de femei, dacă fiecare dintre ele ar fi luat atitudine în fața unui comportament abuziv.

Și da, știu, în mod ironic, exemplul meu nu este cel mai bun în acest sens. Am depus plângere la Colegiul Medicilor, am urmat toți pașii necesari și cu ce m-am ales? Am aflat abia recent că, de fapt, Colegiul Medicilor se ocupă cu protejarea drepturilor membrilor săi și că singura mea șansă ar fi fost să îl acționez în instanță pe doctorul Filipescu. N-am fost bine sfătuită și n-am acționat cum ar fi trebuit, dar măcar nu pot să-mi reproșez că am stat cu mâinile în sân. Nu vreau să-mi imaginez cum m-aș simți acum dacă, pe lângă trauma abuzului, ar trebui să trăiesc și cu vina de a nu fi luat nicio măsură.

Cei mai mulți oameni sunt buni și empatici

Știu că am lăsat această ”lecție” la urmă și la Jurnalism ne-au învățat să începem cu ce e mai important, dar pentru mine ăsta a fost marele câștig al experienței ultimelor 3 zile și vreau să închei într-o notă optimistă.

Cu ocazia publicării textului despre doctorul Filipescu am descoperit în străini mai multă empatie, grijă și bunătate decât mi-aș fi imaginat sau aș fi sperat să primesc. Femei care n-au suferit în viața lor o intervenție chirurgicală (darămite ginecologică și abuzivă) mi-au comunicat emoția, îngrijorarea și gândurile lor bune. Oameni pe care nu-i cunosc mi-au scris și mi-au recomandat doctorii lor ginecologi. Mulți mi-au spus că au plâns citind texul și imaginându-și durerea mea.

Dar poate cel mai impresionant mesaj pe care l-am primit, apropo de empatie, a venit din partea unui bărbat, tot necunoscut. Evident că nu s-a putut pune în locul meu, dar și-a imaginat că iubita lui ar fi trecut prin ce am trecut eu și a suferit din cauza asta. Mie asta mi se pare un exemplu uluitor de empatie.

Ultimele 3 zile au fost un carusel emoțional pentru mine. M-a emoționat și m-a înduioșat fiecare mesaj plin de căldură și de afecțiune, m-a întristat și m-a frustrat fiecare comentariu în care mi se punea sub semnul întrebării buna-credință sau intențiile.

– Îți pare rău că ai scris? m-a întrebat ieri o prietenă, când îi povesteam despre niște comentarii injurioase de pe un cont fals de Facebook.
– Nu! Nici nu mi-a trecut prin cap ideea asta!

Ca și broscuța de sticlă, n-am avut altă opțiune decât să-mi las inima la vedere. Vă mulțumesc tuturor celor care, cu un cuvânt sau un gând bun, ați avut grijă de ea.