Azi e ziua mea. Împlinesc 32 de ani. Dacă mă citiți de ceva vreme, știți că în prezent sunt într-o relație de tip 13 going on 30 cu viața mea. Nu pot spune, așadar, că am așteptat ziua de azi cu un entuziasm deosebit. Am avut însă azi dimineață o experiență care mi-a schimbat nu doar ziua, ci și perspectiva asupra punctului în care mă aflu acum. La finalul ei, eram întinsă pe o podea, plângând și simțindu-mă foarte, foarte recunoscătoare.

***

Am pierdut șirul anilor în care am dat petreceri zgomotoase în cluburi de ziua mea. Toți prietenii mei știu că în jurul datei de 26 ianuarie îi sun și îi anunț că urmează să bem și să dansăm până ne lasă picioarele. Acum 3 ani am purtat o perucă blondă, acum doi mi-am vopsit părul roz, anul trecut am avut o rochiță care sfida legile gravitației. V-am mai spus că sunt o extravertită introvertită, ceea ce înseamnă că pendulez între timiditate paralizantă în 90% din timp și sufletul petrecerii în restul 10%. De ziua mea sunt însă 200% a doua variantă.

Anul ăsta, pur și simplu, n-am simțit nevoia să ies să petrec. Singurul lucru pe care l-am decis cu sora mea, Yvonna, a fost să mergem la o oră de yoga. Voiam să facem preferata noastră, hot yoga (adică yoga într-o sală încălzită la 40 de grade Celsius), dar Hotpod Yoga, singurul loc din București pe care îl știam, e închis, pentru că își mută sediul.

Mi-am petrecut ieri peste o oră sunând la toate sălile de yoga din oraș. La una profesoara mi-a scris pe whatsapp că e plecată în India, la alta n-a răspuns nimeni, la una se făcea yoga fără profesor, la alta era plin și tot așa. Într-un final am găsit locuri la Power Yoga România, un loc în care n-am mai fost niciodată. La telefon am aflat că în dimineața asta va fi o oră de hot yoga. M-am entuziasmat puțin.

De dimineață mi-am ținut telefonul pe silent, pentru că nu voiam să dezamăgesc oamenii care mă sunau entuziasmați, cu vocea mea plată. Am fost la un pas să renunțăm la yoga, apoi, când am plecat într-un final, am rugat-o pe Yvonna să nu-mi mai cânte la mulți ani pe stradă. Tot ce îmi doream era un pietroi mare sub care să mă ascund până trece ziua de azi.

La Power Yoga ne-a întâmpinat Adriana, instructoarea de yoga, o tipă cu niște ochi albaștri superbi și o căldură molipsitoare. Nu sunt genul care vede aurele oamenilor, dar în cazul ei pot pune pariu că e una curcubeu, strălucitoare, cu floricele (ok, știu că aurele nu au floricele, dar a ei ar avea).

Pentru că în sală erau mulți străini, lecția de yoga s-a desfășurat în limba engleză. ”Today is about letting go. So whatever pain, whatever sorrow, whatever problems you have, maybe you try to just let them go today”, ne-a spus Adriana cu vocea ei caldă. ”Wow, cu ce să încep?”, am râs în sinea mea.

După niște exerciții de respirație, am început asanele (posturile). Încercam să țin pasul cu oamenii din sală (după elasticitate, toți păreau genul care erau născuți la un ashram în India), când i-am auzit vocea Adrianei: ”There’s no right or wrong here. There is only your body and your breath. And that’s enough”. Am tresărit și m-am uitat la ea. Nu se uita la mine, deși părea că îmi vorbește mie.

Am început să transpir. Și, pe măsură ce apa curgea șuvoie de pe mine și treceam dintr-o asana în alta, am început să mă relaxez. ”Downward dog. Cobra. Plank. Tree. Triangle. Bow. Pidgeon.” Ascultam vocea Adrianei și treceam dintr-o poziție în alta. Când a spus însă ”Eagle”, am început să mă uit iar dezorientată în jur. ”You don’t have to know what to do. You just have to trust yourself”, a spus ea zâmbind. De data asta se uita la mine. Am dat din cap, zâmbind. În câteva secunde eram și eu un vultur.

În timpul relaxării de la final, a venit și mi-a pus un prosop rece cu miros de eucalipt pe frunte. Am rămas așa, cu ochii închiși, bucurându-mă de senzația prosopului pe fruntea mea transpirată și fierbinte și ascultându-mi respirația. Adriana a vorbit iar despre a renunța la nevoia de a ne controla viitorul sau trecutul și despre a fi prezenți, apoi sala s-a cufundat în liniște câteva minute. Când ne-am ridicat, spre surprinderea mea, am început să plâng. Întâi încet, apoi cu hohote mici. Yvonna, care era alături, a venit fără niciun cuvânt și m-a îmbrățișat.

În timp ce lacrimile îmi curgeau și se amestecau cu transpirația, am început să renunț. Am renunțat la toate așteptările nerealiste pe care le am de la mine. Am renunțat la a-mi păsa de așteptările pe care le au alții de la mine. Am renunțat la dezamăgire. Am renunțat la perfecționism. Am renunțat la nevoia de a controla totul, tot timpul. Am renunțat la nevoia de a fi plăcută de toată lumea. Am renunțat la a mă învinui. Am renunțat la frici. Am renunțat la scuze. Am renunțat la trecut. Am renunțat la a fi altceva decât sunt. Nu știu cum să vă spun de unde știu că am renunțat la toate lucrurile astea. Pur și simplu știu. Pentru cât timp, rămâne de văzut. Azi nu le mai simt, însă. 🙂

Apoi m-am simțit cuprinsă de un val de recunoștință. Pentru fata asta incredibilă care mă ținea în brațe, care e sora mea. Pentru că eram acolo, atunci. Pentru toți ai mei, familie și prieteni. Pentru toate experiențele care mă fac omul care sunt și pentru toate cele care vor veni. Pentru viață.

Când m-am ridicat de pe podea, mă simțeam mai ușoară (faptul că transpirasem vreo 5 l de apă ajuta probabil la senzația asta). Am ieșind zâmbind în stradă și am început să anunț cu voce tare, pe cine voia (și mai ales pe cine nu voia), că era ziua mea. Tot n-am de gând să ies diseară, dar am mutat petrecerea la mine acasă. Și încă nu știu exact ce fac în/cu viața mea. Dar e ok. Am ales să am încredere în mine. 🙂