Cu toții avem în bloc cel puțin o vecină respectabilă, în etate, care monitorizează prin vizor viața tuturor locatarilor mai ceva ca SRI-ul. Ei bine, vecina pe care am cunoscut-o zilele trecute este, probabil, trainerul oficial al babelor-spion din România.

***

Număr încă o dată ușile, să fiu sigură că e cea indicată de administratorul blocului, apoi sun. Îmi deschide o bătrânică în capot, cu părul pe bigudiuri. Mă măsoară din cap până în picioare cu buzele pungă. Zâmbesc încurcată și încep, politicos:

– Bună ziua, mă numesc Ina Țăranu-Hofnăr și sunt vecina dvs de la apartamentul xy, stau chiar cu două etaje sub dumneavoastră. Vă deranjez pentru c-
– Ce apartament ați spus? mă întreabă ea, cu ochii mijiți a neîncredere.
– xy.
– La xy nu stă domnișoara de la Minister?
– Nu, s-a mutat. Vă deranjez cu o mică pr-
– Unde s-a mutat?
– Cred că în America de Sud, nu știu sigur. Am venit să vă rog s-
– De mult?
– Din mai. Dacă nu vă supăra-
– Și dumneavoastră stați singură?
– Ăăă, nu, cu prietenul meu. Revin la rugăm-
– Cum ați spus că vă cheamă?
– Ina Țăranu-Hofnăr.
– Hofnăr…ăsta-i nume nemțesc?
– Da. În legătură cu motivul pentru ca-
– Sunteți nemțoaică sau româncă?
– Sunt-româncă-și-am-scăpat-o-față-de-pernă-pe-geam-în-curtea-interioară! spun repede, aproape fără să respir.

Se uită la mine impasibilă. Încerc să nu mă las intimidată.

– Ăăăă…șiii….aș vrea s-o recuperez. Am vorbit cu domnul administrator și-
– E în bloc?
– Nu, l-am sunat. Mi-a spus că dumneavoastră aveț-
– Și nu vine azi pe-aici?
– Domnul administrator? Ba da, a zis că vine după 6. Și că dumneavoastră aveți cheia de la curte și am-
– N-o are și femeia de serviciu?
– Ba da, dar domnul administrator mi-a spus că e plecată și-
– Unde?
– Nu știu, doamnă, în provincie, undeva! îi spun, deja exasperată. De-asta v-am deranjat!
– Și unde ați scăpat perna?
– Fața de pernă. În curtea interioară.
– Asta din dreapta?
– Avem mai multe curți interioare?! N-am unde s-o scap în altă parte, să știți, n-am geamuri la bulevard.
– Da, da, bine, bine! Uitați cheia. Dar să nu stați mult!
– Nu, nu, în 5 minute, maximum, v-o aduc!
– Bine, că m-ați prins pe picior de plecare. Mă grăbesc!

Mă uit încă o dată lung la capotul ei și la numeroasele bigudiuri, pe care și le-ar fi scos din păr în cel puțin o oră, îi mulțumesc și plec.

Când ajung în curtea interioară, o pisică tocmai își făcea culcuș în fața mea de pernă. Îmi cer scuze și îi trag, jenată, fața de pernă de sub fund. Se ridică în silă și mă privește dezgustată. Azi clar nu e ziua mea norocoasă. Mă întorc cu cheia. Vecina pe picior de (veșnică) plecare îmi deschide. Tot în capot, tot cu bigudiurile în păr.

– Ați rezolvat, da?
– Da, mulțumesc mult!
– Deci suntem vecine de tronson? Adic-
– Da, mulțumesc încă o dată, nu vreau să vă rețin, că știu că vă grăbiți! La revedere! strig și cobor scările aproape alergând.

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș lăsa fața de pernă să devină culcuș pentru pisici. Pe viitor, și dacă îmi scap câinele pe geam, îl las să devină culcuș pentru pisici. Viața e prea scurtă și vecina mea prea versată în arta inchiziției să îi mai fac o vizită prea curând.