Privirile ni s-au întâlnit în încăperea aglomerată, peste capetele celorlalți. Știam ce urmează, așa că inima a început să-mi bată mai repede. Tipul mi-a zâmbit cu un amestec de stânjeneală și amuzament. I-am zâmbit înapoi. A continuat să-mi zâmbească încurcat, așa că am știut că trebuie să iau inițiativa.

Mi-am unit degetele mâinii stangi într-un cerc, apoi am trecut arătătorul drept prin mijlocul lui de câteva ori, zâmbindu-i într-un fel care speram să pară provocator, deși aveam o bănuială că părea mai degrabă apoplectic. Am mimat din buze „W-a-n-n-a-f-u-c-k?“, accentuând fiecare literă. Nu era ca și cum ar fi putut înțelege „E-a-t-a-d-u-c-k?“, dar orișicât. Din exterior, probabil păream un monument de siguranță de sine, o devoratoare de bărbați gata să-și înhațe prada. În sinea mea încercam cu disperare să-mi amintesc ultima situație la fel de penibilă. Poate acum câteva săptămâni când, inversând niște litere într-un email, i-am propus șefului meu britanic (nominalizat la două premii BAFTA) să ne dezbrăcăm împreună? Um, da, probabil atunci.

În următoarele 2-3 minute (care mi s-au părut ani lumină) ne-am întrecut în a simula, păstrând distanța dintre noi, plesnitul obraznic peste fund, trasul vârtos de păr și diverse poziții pe care Charlie Puth le-ar include în categoria „kama sutra show-and-tell“.  Cu coada ochiului observam că încăperea se transformase într-o adevărată orgie, deși, la fel ca noi, nici unul dintre celelalte cupluri nu se atingea.

Cred că am oftat de ușurare atunci când am auzit bătaia din palme și am știut că ne putem opri. Bluza vaporoasă se lipise de mine de parcă urcasem 20 de etaje alergând și, sincer, rămăsesem în pană de idei.

***

Nu, descrierea de mai sus nu este a unuia dintre coșmarurile mele recurente, ci a workshop-ului „Silent Scenes”, susținut de Tim Orr la UNATC, în cadrul singurului festival de improvizație din România, !MPRO.

Înainte ca Monica Anastase, directorul festivalului, să mă invite la cea de-a treia ediție !MPRO, credeam că improvizația este despre a arăta cât de amuzant și dezinhibat ești. După workshop-ul silențios cu Tim (care, printre altele, a predat cursuri de improvizație la Stanford), am înțeles, de fapt, că improvizația este despre cu totul altceva.

Improvizația este despre a fi 100% prezent în moment, despre a construi o relație cu celălalt și a-l ajuta să „dea“ bine (pentru că abia atunci dai și tu bine), despre a ști când să preiei inițiativa și când să te lași condus (ca într-un fel de tango cerebral, dacă vreți), despre a construi treptat tensiunea într-o poveste. Și, mai ales, nu atât despre a fi amuzant sau inspirat, cât despre a avea curaj – curajul să riști, să te expui, s-o dai în bară magistral, niciodată cu jumătăți de măsură. Dacă aș avea de ales între orice curs de dezvoltare personală și improvizație, aș alege improvizația. Nu cred că există o altă artă care să te ajute să fii atât de sincer și deschis cu tine și care să te conecteze atât de real la celălalt.

***

La finalul workshop-ului, m-am dus la Tim să-i mărturisesc că, deși acesta fusese primul meu curs de improvizație (și mi-am petrecut 90% din durata lui în diverse stări de panică), m-am simțit neașteptat de bine. „This was your first improv class? Ever?!”, m-a întrebat uluit. „Yup! Couldn’t you tell?“, i-am răspuns râzând. „Hey, guys, this was Ina’s first improv class! Let’s give her a hand!”, a strigat apoi către ceilalți, care, probabil mai mult din compasiune, au aplaudat carnajul care fusese debutul meu în improvizație. Cu puține excepții, toți erau actori sau improvizatori profesioniști (abia în dimineața workshop-ului am realizat că acesta se adresa improvizatorilor care au între 1 și 4 ani de experiență scenică, dar, bineînțeles, era prea târziu să renunț).

Pe hol, un tip care mi-a spus că este improvizator la Boston m-a întrebat „Pe bune, ăsta a fost primul tău curs de improvizație?”. „Foarte pe bune.“ „Eu în locul tău aș continua. Se vede că ai talent!“.

Am plecat de la UNATC zâmbind, dar senzația de „Ah, aș putea să fac asta!“ m-a ținut fix până seara, când a început primul spectacol de improvizație. Băieții din trupa ieșeană IDIOT au fost incredibil de mișto și au făcut o sală întreagă de la TNB să se cutremure de râs. Au urmat Marțienii, cinci improvizatori animatori care au devenit o trupă abia în aprilie anul ăsta. Da, la unii emoțiile erau evidente, dar e incredibil ce conexiuni se pot stabili între cinci străini într-un timp atât de scurt! Cum au ajuns, de la niște sugestii aruncate de public, la un spectacol în toată regula, cu personaje bine închegate, drame și intrigi mi se pare fantastic. Mai ales că în viața reală sunt oameni de vânzări și PR-i și nici unul nu are background artistic.

Ultimul spectacol la care am fost sâmbăta trecută, Harold, jucat de trupa ImproVice, a avut în componență și trei colege de la workshop-ul de improvizație. Abia după ce le-am văzut la curs și, apoi, pe scena TNB, în lumina reflectoarelor, am înțeles de câtă muncă e nevoie ca să pari „spontan”.

Să nu ratați !MPRO anul viitor, eu, una știu că o să fiu deja în sală. Pe scenă sau în public, rămâne de văzut. Cu un curs de improvizație toți suntem datori.