Daca incerci sa pui un ou de gaina intr-un cofraj cu oua de prepelita te trezesti ca, evident, nu incape. Si atunci, depinde de unde privesti problema, te surprinzi ca gandesti in felul urmator: 1. “Of, ce cofraj prost am ales! Si acum ce ma fac cu bietul ou?” sau 2. “Ce ma fac cu oul asta mare si urat care nu incape nicaieri?”.

Eu am avut dilema asta aproape 2 ani de zile, adica de cand am intrat la facultate. I was the egg care nu intra in cofraj, oricat de mult s-ar fi straduit. Si atunci, involuntar, alternam perioadele in care ma consideram un ou mare si urat, cu perioadele in care uram cofrajul si celalalte oua, pentru ca erau atat de diferite de mine. E greu, sa stiti, sa ai tot timpul aceasta voce in interior, care-ti aduce aminte ca tu nu incapi, ca nu ai pete precum ouale de prepelita, ca ai vrea sa te intorci in cuibarul tau warm si cozy.

Uneori voiam sa scap de povara asta a nepotrivelii, sa-mi schimb naibii cofrajul. Alteori, ma pacaleam ca, in timp, daca o sa ma fac mica-mica in coaja mea, o sa incap si nimeni nu o sa-si dea seama ca locul meu nu e acolo. Asta e ceea ce psihologii numesc faza de negare.

Anul acesta au inceput sa mi se intample lucruri. Pentru multe dintre ele nu pot sa imi asum meritul. Am avut norocul de a intalni oameni si de a face lucruri care m-au ajutat sa inteleg ce vreau si incotro merg.

Eram cu profa mea preferata zilele trecute la un cappuccino si ii povesteam despre vesnica mea nemultumire: faptul ca in facultatea mea nu exista coeziunea de grup din liceu. A ras si mi-a explicat ca, in primul rand, asta e valabil pentru toate facultatile, si, cu atat mai mult pentru jurnalism, unde lumea lucreaza din anul I sau II si unde individualismul e mult mai cultivat. Mi-am mai indepartat o sechela. I’m okay. Nu sufar eu de un sindrom acut de neapartenenta, unitatea nu exista. Cel putin nu la nivelul celei din liceu.

Apoi, de cand am inceput sa lucrez, am descoperit ca am o pasiune. Mediul, natura activitatii mele si oamenii pe care i-am intalnit m-au facut sa deschid ochii. Dintr-o data, am inteles ca FJSC-ul nu e un loc rau. E la fel de rau sau bun ca orice parte a sistemului de invatamant superior din Romania. Doar ca nu este locul perfect pentru mine. Locul perfect pentru mine nu a existat pana acum. Abia de anul asta s-a introdus un astfel de master in Romania, asa ca nu aveam cum sa ajung acolo. Partea importanta e ca nu regret anii de FJSC de pana acum. E un loc unde poti sa cresti la fel de bine ca oriunde altundeva. You’re okay. Colegii mei, care vor lucra in media, PR sau publicitate sunt toti ok, iar eu sunt ok, chiar daca nu voi face acelasi lucru. Iar asta e ceea ce psihologii numesc faza de acceptare.

E timpul sa-mi caut propriul cofraj. One to fit a big, white egg, like me.