Stranut si ma doare gatul. Partea proasta atunci cand stranut si ma doare gatul e ca trebuie sa iau paracetamol ca sa-mi treaca. Iar cutia de paracetamol pe care o am imi aduce mereu aminte de cineva, cineva care nu e nici doctorul cu miros de pudra si naftalina care-mi prescria pastile cand eram mica, nici mama care imi facea ceai de tei fierbinte, cu multa miere.
Cutia de paracetamol imi aduce aminte de baiatul pe care l-am cunoscut intr-o tara cu consoane moi si mancaruri picante. De noptile in care povesteam pana in zori, imblanzind strazile intortocheate ale orasului a carui limba n-o vorbeam. De dupa-amiezile in care ne plimbam unul pe un trotuar si altul pe celalalt, dar ne cautam mereu cu privirea. De primele saruturi care, in mod ciudat, stiam ca vor fi si ultimele. De putinele clipe de ratiune in care ma gandeam ca oamenii se indragostesc asa prosteste doar in filme. De ziua in care ne-am inchis telefoanele si am fugit departe de toti, intr-un loc in care nu cunosteam pe nimeni si nimeni nu ne cunostea pe noi. De seara in care m-a insotit la farmacie, unde, cu gatul rosu si pulsand, i-am mimat vanzatoarei unde ma durea. Am plecat de acolo cu o cutie de paracetamol cu nume ciudat, dar care si-a respectat menirea si m-a inzdravenit.
Inca o mai am. Expira in 2014 si, din 20 de pastile, mai sunt 3. Pesemne n-am racit de foarte multe ori de atunci. Dar acum cred ca sunt destul de racita. Atat de racita incat vor disparea toate. Iar daca as sti sa scriu haiku-uri, probabil Beigbeder ar fi nemultumit de versurile mele. Pentru ca, nu-i asa?
uneori dragostea
nu dureaza nici cat
o cutie de paracetamol.