Cu cateva zile in urma, unei prietene i-a aparut o iritatie ciudata pe piele. S-a dus la spital unde doctorii, dupa ce s-au sucit si rasucit, i-au administrat o perfuzie, sperand sa-i treaca, cumva, motivul neintelesei roseli.

Azi-noapte, prietenei mele i s-a facut rau, si a fost dusa de urgenta la spital. Acolo, desi era clar ca nu era nici pe departe bine, a fost lasata sa astepte, pe motiv ca daca s-a putut tara pe picioarele ei de la masina la camera de urgente, nu era pe moarte.

Cand intr-un final au venit oamenii in halate albe s-o consulte, au decis, fara sa accepte explicatii, ca e o narcomana. Motivul? Locul in care ii facusera perfuzia colegii lor cu doar 2 zile in urma se invinetise. Asa ca n-au stat mult pe ganduri si i-au administrat doua sedative, pentru ca prea se plangea ca ameteste, ca ii vine sa vomite, ca nu poate sa se miste.

Starea prietenei mele nu s-a imbunatatit deloc, ba, mai mult, dupa ce a trecut efectul sedativelor, i-a revenit nu doar ametelile, ci si iritatia. Bineinteles ca nu mai are de gand sa se intoarca la Spitalul Universitar Bucuresti, cu nici un chip. Binevoitorii medici i-ar mai putea adminstra inca un sedativ.

Si atunci, unde ne ascundem de incompetenta cadrelor medicale de a caror pricepere depind vietile noastre? Unde fugim cand ne apare in cale un daltonist intr-ale medicinii, care in loc sa vada codul rosu al urgentei, vede verde la sedative?

Colega mea a fugit la parinti, in provincie, la 350 de km departare, pentru a putea suferi in afara oricarui pericol. Nu ne mai ramane decat sa bolim muteste din cauza incompetentei, pentru a nu nimeri in mainile unui medic cu obsesia ca toti pacientii lui sunt drogati sau bolnavi imaginari.