Azi am ieșit puțin mai mult din zona mea de confort (să spunem că dacă zona mea de confort ar avea codul poștal 00002, ce am făcut azi ar fi în zona codului poștal 29867). A rezultat un experiment social interesant, la finalul căruia cineva îmi îndesa niște bancote în sutien, sub privirile uluite ale unor străini. Dar să încep cu începutul. 🙂

Am terminat ziua de lucru pe la 11 dimineața și am observant că azi îmi expiră abonamentul la metrou. Mai aveam pe el 22 de călătorii și m-am gândit că e păcat să-l arunc. Inițial am vrut să i-l las doamnei de la ghișeu, s-o rog să lase să treacă 22 de oameni care ar avea nevoie. Mi-am dat apoi seama că nu e treaba ei și că probabil n-ar avea timp, așa că am decis să fac eu asta.

La început am vrut să ajut pensionarii sau oamenii care păreau necăjiți. Ați fi uimiți însă cât de puțini oameni în vârstă sau necăjiți circula cu metroul la 11 dimineața (majoritatea sunt ocupați să circule cu autobuzul 300, vă asigur, e un fel de Happy Bus al pensionarilor). După vreo 20 de minute și doar 2 domni în vârstă trecuți cu bine de aparatele de taxat, am realizat că trebuie să-mi schimb abordarea.

Am decis să ofer o călătorie oricui nu avea bilet, nu-și găsea abonamentul, descoperea că nu mai are călătorii etc. Iată ce am descoperit după aproximativ 30-40 de minute de interacțiuni cu oamenii care circulă cu metroul bucureștean.

Bătrâneii sunt, bineînțeles, cei mai receptivi (și recunoscători) atunci când un strain le oferă ceva fără să ceară nimic în schimb. Bărbații (în special cei între 30 și 40 de ani) su simțit nevoia să flirteze cu mine. Când l-am întrebat pe unul care își căuta bani pentru bilet „Pot să vă ofer o călătorie?“, mi-a mulțumit, dar la final m-a întrebat: „Pot să vă invit la o prăjitură să vă mulțumesc?“. L-am asigurat că recunoștința lui eternal mi-e suficientă. 🙂 Adolescenții (fetele, dar mai ales băieții) au fost cei mai relaxați și naturali atunci când i-am abordat. Și, spre surpriza mea, femeile de vârsta mea, sau cele de 30 și ceva de ani, au fost cele mai reticente. Am încercat să-mi dau seama de ce și bănuiesc că are legătură cu faptul că multe se feresc de orice situație care le scoate din zona de confort sau care are cel mai mic potențial de ridicol social.

                                                                                    Sursa ilustratie

La un moment dat, perspectiva unei călătorii gratuite a reușit chiar să aplaneze un conflict dintre bodyguard și un călător furios. 🙂 Respectivul individ voia să intre să cumpere o pâine și nu înțelegea de ce bodyguardul nu-l lasă fără să composteze un bilet, având în vedere că el nu intenționa să călătorească cu metroul. În momentul în care s-a ajuns la „Auzi, tu nu-mi spui mie care e regulamentul!“, am decis să intervin. Călătoria gratuită a calmat rapid spiritele, deși, la întoarcere, domnul respectiv a insistat să-i amintească încă o dată bodyguardului că nu are dreptate și că a avut noroc cu mine (bodyguardul, evident, nu domnul). 🙂

Experimentul meu social (involuntar) s-a încheiat când am rămas cu două călătorii pe card. Am văzut atunci o doamnă în vârstă foarte elegantă, gen profesoară de franceză, care își căuta fără success abonamentul prin geantă. Am întrebat-o dacă mă lasă să-i dau eu o călătorie și a acceptat bucuroasă, insistând însă să-mi plătească biletul. Am refuzat, a continuat să insiste, am refuzat din nou, explicându-i că abonamentul îmi expiră oricum, nici n-a vrut să audă. Am ținut-o tot așa într-un refuz peste aparatul de taxat, până când a auzit că-i vine metroul. Și, cum nu dădeam semne că o să accept cei doi lei pe care mi-i tot flutura în față, a făcut un gest la care nu m-am așteptat deloc: mi-a tras puțin tricoul și mi i-a strecurat în…sân. :))) A fugit apoi grăbită și eu am rămas să-i strig jenată „Să știți că mai aveți o călătorie pe card!“ . Apoi mi-am scos banii din tricou cu gesturi stângace, sub privirile perplexe ale unor bărbați care tocmai coborâseră scările și nu înțelegeau, probabil, de ce am ales sutienul drept portofel.

Am decis să dau cei 2 lei obținuți în urma experimentului unui bătrânel pe care îl văd zilnic pe scări la Piața Victoriei. Când am ajuns la scările respective, bineînțeles că bătrânelul nu era nicăieri. Am văzut apoi chioșcul RATB și mi-a venit o idee. Am mai adăugat 60 de bani celor 2 lei și m-am îndreptat către vânzătoarea care fuma afară, cu o cunoștință.

– Bună ziua! Nu vreau să vă deranjez, nu cumpăr nimic. Am doar o întrebare.
– Spuneți, vă rog!
– Dacă vă las 2 lei 60, îi puteți spune următoarei persoane care cere 2 călătorii că nu trebuie să plătească nimic?

M-a privit câteva secunde buimacă.

– Ăăăă…da. Dar nu înțeleg. De ce faceți așa ceva?!
– Fără motiv, am zis doar să se bucure cineva de banii ăștia.
– Păi și dacă nu sunt eu și e colega din cealaltă tură? Și dacă ea nu știe ce să facă cu banii?

N-am apucat însă să mă gândesc la un răspuns, că după câteva secunde, tot ea a venit bucuroasă cu soluția.

– Gata, știu cum fac! Îi las un bilet pe care scriu „Călătorii gratuite pentru oamenii nevoiași!“.
– A, excelentă idee! Nici eu nu m-aș fi gândit la o descriere mai bună!“, i-am spus zâmbind și i-am întins banii.

I-a acceptat, dar, înainte să plec, m-a întrebat din nou:

– Nu vă supărați, dar eu tot nu înțeleg: de ce faceți așa ceva?

I-am povestit atunci experimentul de la metrou și că am decis să investesc „câștigurile“ de pe urma lui pentru a bucura pe altcineva.

– N-am mai auzit așa ceva, mi-a răspuns, dar de data asta tonul ei era mai puțin „Îți filează un bec“, și mai mult „Mare e grădina, dar să-I vezi și serele…”.

Mâine îmi refac abonamentul Metrorex. 62 de călătorii s-au dovedit prea multe pentru necesarul meu de transport, dar cred că știu cum o să folosesc surplusul. 😉