Din cand in cand, cineva trebuie sa ne reaminteasca ceea ce stiam, oricum, demult. 
Cand fata cu ghetutele crem, de piele intoarsa, si geanta de culoarea piersicii, de pe care parca abia se desprinsese eticheta cu pretul, s-a asezat langa mine, mi-am retras, instinctiv si usor rusinata, picioarele sub bancheta metroului. Purtam o pereche de cizme maro, subtiri, putin prafuite, pe care imi tot propusesem sa le inlocuiesc cu o pereche noua de botine, dar nu apucasem.
Privirea mi-a coborat apoi spre geanta din poala mea, si ea roasa pe la colturi, care parea ruda de la tara, mai saraca, a gentii elegante care se odihnea pe genunchii vecinei mele. Mi-am strans si mai tare picioarele sub bancheta, mi-am reprimat dorinta de a deveni invizibila (cu care eram destul de familiarizata in ultima vreme) si mi-am continuat lectura.
Citeam in “Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie” a lui Irvin Yalom povestea unui barbat care refuza sa accepte ca moare din cauza cancerului. “Grozav! Omul asta trece printr-o drama inimaginabila si eu ma simt nefericita din cauza cizmelor mele. Se pare ca ating noi culmi ale superficialitatii in fiecare zi.”
Ceea ce am citit cand am dat pagina, insa, a avut acelasi impact pe plan mental pe care l-ar avea, probabil, un Intercity pe plan fizic, daca as decide vreodata sa fac autostopul pe calea ferata.
“Il imboldisem pe Carlos sa faca diferenta dintre sinele lui fundamental si celelalte atribute sau activitati periferice. Apoi, trebuia sa se “dezidentifice” in raport cu elementele ce nu tineau de identitatea lui esentiala: se prea poate ca ele sa reprezinte lucruri care-i plac, pe care le face sau pe care pune pret – dar ele nu sunt el, nu sunt fiinta lui esentiala. (…) 
Aceasta interpretare ii risipise in mare parte anxietatea, iar prezentarea pe care o facuse saptamana trecuta la serviciu fusese minunat de lucida si lipsita de suspiciuni. Nicicand nu facuse treaba mai buna! Pe tot parcursul prezentarii, o mica rotita din mintea lui se invartise, susurandu-i aceeasi mantra linistitoare: “Eu nu sunt munca mea.” Dupa ce terminase de vorbit si se asezase pe scaun langa seful lui, mantra continuase: “Eu nu sunt munca mea. Nici vorbele pe care le rostesc. Nici hainele de pe mine. Nici unul dintre aceste lucruri.” Isi incrucisase picioarele si observase ca avea pantofii scalciati de-atata purtare: “Si nici pantofii mei nu sunt”. [Aici, de supriza si de uimire, am uitat sa respir cateva secunde.] Incepuse sa-si miste in pantofi degetele de la picioare, iar apoi picioarele incaltate pe sub masa, sperand sa-i atraga atentia sefului lui, ca sa poata proclama in fata lui “Eu nu sunt pantofii mei!”
Am coborat din metrou avand cu totul alta stare de spirit. Eu nu sunt cizmele mele uzate! Eu nu sunt geanta mea, mobilul meu, eu nu sunt forma corpului meu, nu sunt tenul sau job-ul meu. Eram atat de marcata de aceasta descoperire ca aproape ma izbeam de oameni pe strada.
In acea zi, am urmarit pe Facebook cu un interes ridicat fotografiile si textele pe care le postau oamenii. Mi-au trecut prin fata farfurii care contineau meniuri sofisticate de pranz, poze din vacante, accesorii vestimentare colorate, gadget-uri scumpe, melodii sau citate – majoritatea lucruri cu care ei se identificau. Am zambit ca pentru mine. Inca un lucru bun la Yalom e ca te ajuta sa realizezi ca oricat de speciali sau diferiti ne-am crede, suntem mai asemanatori decat vrem sa recunoastem.
La o saptamana dupa aceasta zi plina de revelatii am fost la cumparaturi cu sora mea. Mi-am cumparat 6 perechi de pantofi de primavara, ca sa nu mai fiu nevoita sa port cizmele decat peste un an.
In dimineata in care am purtat perechea mea preferata din randul noilor achizitii (asortata cu o geanta noua si ea), am iesit din casa cu o stare de spirit de zile mari. Si, cum mergeam eu asa vesela si zambeam larg, de parca aveam in picioare cel putin o pereche de Charlotte Olympia (si nu niste pantofi de piele absolut simpli), deodata m-a lovit vechea revelatie. “Eu nu sunt pantofii mei!”
In mod paradoxal, desi mi-a pierit sentimentul de buricul pamantului, m-am simtit mai bine ca pana atunci. Purtam o pereche de pantofi nou-nouti, dar eu nu eram pantofii mei. Cum nu voi fi pantofii mei nici atunci cand acestia se vor largi si se vor scalcia.
Daca ati vazut “Fight Club”, stiti deja celebra replica “You’re not your job. You’re not how much money you have in the bank. You’re not the car you drive. You’re not the contents of your wallet. You’re not your fucking khakis”.
Cam pe aceeasi idee e si citatul de mai jos, al lui Andre Jordan, care e un ilustrator foarte misto.
Poate ca de pe un text ca asta ar trebui sa-i invatam pe copii alfabetul in loc de “Ana are mere”.
Voi ce NU sunteti?