La 28 de ani, o străină i-a prezis că în 2018 va ajunge o ruină. Tot atunci, o alta a învățat-o secretul pentru a avea o viață împlinită. La 42 de ani a început a doua facultate, la zi, cu un job full-time și un copil acasă. Anul trecut, la 47 de ani, și-a deschis un blog, unde scrie despre oameni obișnuiți, boli incurabile și cărți rare. Emilia Chebac e dovada vie că niciodată nu e prea târziu pentru a deveni ceea ce ești deja.

***

Într-o viață anterioară, într-o primăvară de la sfârșitul anilor ‘20, Emilia Chebac era la promenadă pe Calea Victoriei, când i-a atras atenția lui Camil Petrescu. Fascinat, scriitorul a urmărit-o pe misterioasa blondă, care purta un deux-piece gri și o etolă de vulpe, aruncată nonșalant pe umeri. Câțiva ani mai târziu, Petrescu avea să publice ”Patul lui Procust” și s-o imortalizeze pentru veșnicie în istoria literaturii române ca misterioasa Doamnă T.

Desigur, toate aceste lucruri s-au petrecut doar în imaginația mea hiper-activă, dar ascultând-o pe Emilia cum vorbește despre pasiunea ei de-o viață pentru Regina Maria, despre pictură sau manuscrise rare și urmărindu-i postura elegantă și gesturile discrete, n-ai cum să nu te gândești la personajul camilpetrescian.

Inteligentă, rasată, cu o cultură profundă, dublată de sensibilitate și delicatețe, Emilia pare rătăcită în Bucureștiul anilor 2000, ca o vază Ming Guan Yao care trebuia să ajungă la sediul Christie’s din Londra și a fost livrată, din greșeală, în Londra din Arkansas, SUA (nu râdeți, orășelul ăsta există, ba chiar are și 925 de mândri londonezi).

Ne-am întâlnit la o cafea săptămâna trecută, după ce Emilia mă rugase să-i dau un interviu pentru blogul ei. Înainte de întâlnire, știam despre ea doar că este una dintre cititoarele mele. Am acceptat interviul pe loc, pentru că citisem pe blogul ei un portret al unei specialiste în imagine și mi-a plăcut cum a fost scris. Am întrebat-o, de altfel, dacă a lucrat în presă, ceea ce a amuzat-o, dar a și emoționat-o. A avut un job în domeniul administrativ, am aflat apoi, unde i s-a spus că nu are talent la scris.

După cinci ore petrecute în compania ei, în care habar n-am cum a zburat timpul, știam clar că voi scrie despre ea pe blog, din 2 motive: 1. Ca să-mi amintesc mie și altor femei că nu există o dată de expirare pentru visuri și 2. Ca să nu uit că, de cele mai multe ori, problemele, provocările, chiar și tragediile din viața personală, sunt cel mai fertil sol pentru creștere. Iar Emilia, ca mulți dintre noi, n-a fost ocolită de ele.

La 28 a primit un diagnostic nemilos: diabet zaharat de tip 1 (insulino-dependent). Speriată și bulversată, s-a internat în spital, pentru prima oară în viața ei. N-a uitat nici până azi ce i-a spus atunci vecina de salon, o doamnă de 42 de ani: ”Eşti tânără. Și eu am fost tânără odată. În 20 de ani ai să ajungi o ruină… O ruină, mă auzi?!”. A adormit plângând, alinată doar de gândul că n-o să trăiască mai mult de 20 de ani.

A doua zi, însă, o nouă pacientă i-a ridicat moralul și i-a dat una dintre cele mai importante lecții de viață. Era o doamnă de peste 70 de ani, pe care a botezat-o ”Doamna Chanel 5” (după parfumul pe care îl purta), a cărei eleganță și rafinament au cucerit-o.

”Cât am stat în spital am urmat-o peste tot ca un căţeluş. Discutam, majoritatea timpului, despre cărţi. Doamna Chanel 5 m-a învăţat că trebuie să am 2 hobby-uri pe care să le cultiv şi la care să excelez în timp. «Lectura!» am exclamat. «Draga mea, lectura e un stil de viaţă, nu un hobby!» mi-a răspuns amuzată de ”revelaţia” mea. «Caută, cu singuranţă ai să găseşti. Simt asta.» Întreg planul psihic mi-a fost resetat de doamna parfumată cu Chanel 5.”

Găsiți pe blogul ei povestea despre acea internare în spital și ce a învățat-o diabetul, e scrisă cu multă empatie și seninătate.

Urmând sfatul doamnei Chanel 5, Emilia a transformat lectura într-un stil de viață și și-a căutat hobby-uri. Așa a ajuns, la 42 de ani, dintr-o fascinație pentru cărți vechi și pictură, să se înscrie la a doua facultate, de conservare-restaurare icoane și carte veche. Avea o fiică de 11 ani, o slujbă full-time și vârsta la care vecina de salon de odinioară îi prezisese că se va degrada.

”Îmi amintesc că în primul an dormeam câte 4-5 ore pe noapte. Ziua birou şi facultate, noaptea desenam. Asta timp de 3 ani. Şi cu programul asta infernal nu m-am simţit niciodată o…ruină.”

După o perioadă de relativă liniște, anul trecut au urmat două lovituri, una extrem de dureroasă. Tatăl Emiliei a încetat din viață, lăsând-o cu regretul că nu a apucat să-i mărturisească cât de mult l-a iubit. A scris tot ce n-a apucat să-i spună pe o foaie și, după slujba de înmormântare, a citit în fața tuturor acea scrisoare de dragoste. Efectul ei, terapeutic pentru ea, dar și emoționant pentru preot și cei prezenți, a făcut-o să-și dorească să se reîntoarcă la scris, o pasiune din adolescență.

A urmat un alt moment dificil, ceea ce americanii numesc ”a blessing in disguise”. Emilia și-a pierdut job-ul, ceea ce a determinat-o, pentru prima dată în mulți ani, să se întrebe ce-și dorește cu adevărat. Răspunsul a fost simplu: să scrie și să împărtășească cu alții dragostea pentru artă și frumos. A decis, așadar, să-și deschidă un blog, deși habar n-avea ce presupune asta.

La 47 de ani, a luat-o iar de la zero. A participat la un curs de blogging și la unul de scriere creativă, la Fundația Calea Victoriei și și-a cumpărat ”Arta interviului”, a lui Lawrence Grobel, pe care o văzuse recomandată de un jurnalist. Apoi, cu un curaj frate cu nebunia (cum se numește și unul dintre articolele ei, de altfel), a publicat primul text pe blogul www.EmiliaChebac.com.

Denumirea blogului este numele ei de fată, un omagiu adus tatălui ei.

”L-am ales în memoria tatălui meu. Omul care m-a învățat că viața e prea scurtă pentru a renunța la visuri. Am vrut să semnez fiecare articol cu numele lui. Așa am impresia că veghează asupra mea. Cu fiecare like, cu fiecare comentariu, am senzația că este în continuare alături de mine. Semnând Emilia Chebac mi-am promis să dau ce este mai bun din mine. Pentru că fiecare articol este pentru el.”

Când a primit primul comentariu la un text, Emilia a așteptat nerăbdătoare ca fiica ei de 16 ani să se întoarcă de la școală, pentru că nu știa cum să răspundă. Pe multe femei teama de nou, de eșec, de necunoscut, le-ar fi determinat să renunțe (știu, de altfel, tinere de 20 și ceva de ani care vor să-și înceapă un blog, dar n-au curaj). Emilia, în schimb, a perseverat. Luna viitoare blogul ei va împlini 6 luni.

Deși unele dintre textele ei denotă stângăcia inerentă oricărui început, au ceva ce lipsește foarte multor jurnaliști cu ani de experiență în spate (ca să nu mai pomenesc nimic despre bloggeri): reverența față de cuvântul scris.

Mi-o imaginez pe Emilia tratându-și subiectele cu bucurie, cu seriozitate, cu atenție, cu emoție, cu entuziasm, cu anxietate, cu grijă, cu exces de zel – cu orice mai puțin cu ușurință sau superficialitate. Tocmai pentru că este o neofită în lumea scrisului și a blogging-ului, Emilia se apleacă asupra articolelor ei cu aceeași delicatețe și conștiinciozitate cu care mi-o imaginez aplecându-se asupra unui manuscris sau asupra unei picturi vechi.

O să vă dau un singur exemplu. Recent, a făcut o recenzie a romanului ”Poporul cărții”, despre un manuscris medieval extrem de rar și de prețios. În ziua în care ne-am întâlnit la cafea mi-a spus că textul e gata, dar că nu l-a publicat încă pentru că n-a găsit ilustrația perfectă pentru el. Avea de gând să meargă să viziteze Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi și să facă acolo câteva poze. Într-o lume a vitezei și a gratificării instante, cine mai investește genul ăsta de energie și de timp pentru a scrie un articol pe blog?! Răsfoiți câteva minute blogul Emiliei și o să aflați răspunsul.

***

Americanii au o zicală:

“The same boiling water that softens the potato hardens the egg. It’s about what you’re made of, not the circumstances.”

Cu alte cuvinte, atunci când sunt loviți de greutăți (apa care clocotește), oamenii au, de regulă, două modalități de răspuns. Unii devin slabi și se înmoaie, ca morcovii puși la fiert. Pe alții, dificultățile îi întăresc, cum întărește apa care fierbe ouăle. Pe de altă parte, în timp, aceștia din urmă pot deveni îndârjiți și neîncrezători.

După discuția cu Emilia, am realizat că ea nu e nici oul, nici morcovul din povestea asta. Face parte dintr-o a treia categorie: cafeaua. Atunci când o pui în apa care fierbe, cafeaua măcinată devine ceea ce trebuia să fie de la bun început. Apa fiartă n-o schimbă, doar o ajută să-și îndeplinească potențialul. De fapt, în acest proces, cafeaua ajunge să transforme apa fiartă, nu invers. 🙂

Știu de la Emilia că și-a impus un deadline de 2 ani pentru blog. Până atunci îi dedică tot timpul, toată energia și toată atenția și, dacă nu va crește cum speră ea, își va căuta un job ”serios”. Citiți-i blogul (apropo, mâine apare articolul despre mine – abia aștept!) și, dacă vă place, susțineți-l cu un like pe Facebook și intrați din când în când, să vedeți ce mai scrie.

Mi-ar plăcea să prelungim acel deadline de la 2 la 42 de ani, nu doar pentru că avem nevoie de mai multe oaze de frumos în online-ul românesc, ci și ca un reminder că nu e niciodată prea târziu să-ți trăiești viața netrăită, din visurile tale.