Am citit mai demult o frază care mi-a rămas în minte, deși i-am uitat sursa. Suna cam așa: „În viață poți fi perfect și invidiat sau imperfect și iubit“. Cred că știm cu toții ce variantă am ales eu. 🙂

***

Dacă mă urmăriți pe Instagram, unde postez (aproape) în timp real ce fac, știți că în februarie am fost invitata Sabinei Varga la podcastul Zest, un podcast cu și despre oameni care scriu. Puteți asculta înregistrarea cu mine aici (sau pe Spotify), dar vă recomand din inimă și celelalte ediții – Sabina și-a ales invitați unul și unul.

Am vorbit în respectivul podcast despre începuturile mele într-ale scrisului, despre câteva dintre job-urile pe care le-am avut, cum îmi aleg subiectele pentru blog, recomandări de scris etc.

La un moment dat, Sabina mă întreabă:

”Nu te sperie vulnerabilitatea? De multe ori am citit articolele tale și mă gândeam «Băi, eu n-aș putea să scriu despre asta!». Pentru că te expui, cumva…”

Dacă aș avea un euro pentru fiecare dată când cineva s-a arătat mirat/ preocupat/ impresionat/ șocat de vulnerabilitatea mea… să zicem că aș bea doar apă Svalbardi. 😄

Înțeleg de ce vulnerabilitatea mea e un animal ciudat și rar în vremurile noastre. Sunt vremuri în care oamenii își trâmbițează nunțile pe Facebook, dar în care își ascund divorțurile în cel mai întunecat ungher, de parcă ar fi o rușine. Vremuri în care fete frumoase pozează în haine scumpe pe Instagram, zâmbind larg, ca apoi să meargă să plângă singure în camera de hotel. Vremuri în care contează cum pari, nu cum ești.

Și în vremurile astea, eu vorbesc (mă rog, scriu) despre acnee, despre depresie, despre experiențe umilitoare, despre lucruri care dor, în loc să le ascund în cele mai întunecate colțuri și să pozez zâmbitoare.

De ce o fac? Pentru că vreau ca suferința mea să nu fi fost în zadar. Pentru că vreau să știți că, dacă treceți prin momente grele, nu sunteți singuri. Pentru că vreau să știți că tunelul are un capăt. Pentru că știu cât de important a fost pentru mine, când eram la pământ, să citesc despre oameni care s-au ridicat de acolo. Pentru că nu pot să trăiesc altfel decât onest și autentic.

Una dintre persoanele publice pe care le urmăresc pe Instagram este Beth Kirby. Dacă n-ați auzit de ea, este o americancă de 35 de ani, fotograf, food stylist și antreprenoare online.

Beth face poze dreamy, cu filtre bine alese, dar ceea ce o separă de miile (zecile de mii) de alți fotografi/bucătari/food stylists care fac poze dreamy este onestitatea și deschiderea cu care vorbește despre viața ei și hopurile prin care a trecut. A povestit de-a lungul timpului cum a fost dependentă de droguri pe la 20 și un pic de ani, despre cum n-a făcut nicio facultate, cum a învățat tot ce știe singură, cum nici n-a visat să aibă vreodată succes.

Între timp, a ajuns la 742.000 de urmăritori pe Facebook, își împarte viața între SUA, Franța și Japonia (unde tocmai și-a cumpărat o casă împreună cu soțul ei) și trăiește din retreat-uri de fotografie pe care le ține în locații exotice și cursuri online (tot despre fotografie și cum să-ți creezi o comunitate online).

Femeia ar putea să posteze toată ziua pe Instagram numai fotografii idilice din Paris sau cu fiica ei adorabilă, să vorbească doar despre succesul pe care îl are cu cursurile ei online (și eu am urmat unul gratuit pe care l-a ținut și a fost chiar foarte bun), despre cum o să-și amenajeze casa din Tokyo sau cum va fi în retreat-ul din Maroc.

Face și asta, bineînțeles, dar pe lângă toate astea, vorbește și despre faptul că suferă de tulburare bipolară și de anxietate cronică (recent a povestit cum uleiul CBD a ajutat-o să-și vindece aproape complet anxietatea; am auzit și eu de uleiul de canabis de la o prietenă care, la fel, l-a folosit cu succes pentru anxietate și nu, nu are efectele pe care le are drogul respectiv).

De ce se vulnerabilizează astfel, când a ajuns o femeie de succes (după toate standardele sociale, cel puțin), și, nu-i așa, ar face bine să mențină aparențele. Pentru că știe că povestea ei, cu toate eșecurile și problemele ei, este o sursă de inspirație pentru alții, știe că povestea ei este tocmai ceea ce o face diferită.

Mi-a plăcut, de altfel, ce a scris într-un text de pe Instagram:

”Majoritatea oamenilor nu ghicesc niciodată care e arma lor secretă….Mai rău! O ascund într-o cutie sub pat, o acoperă, zâmbesc și speră să treacă. Ei nu înțeleg niciodată că povestea lor – plină de durere, greșeli și eșecuri, este una dintre cele mai puternice instrumente de a schimba lumea. (…)

Drumul pe care călătorești s-ar putea să fie anevoios. Dar ceea ce o să afli despre tine, despre viață, despre inimă și despre alți oameni…va fi mai valoros decât aurul pentru oamenii care n-au avansat la fel de mult ca tine.

Cele mai grele momente ale vieții tale, lucrurile care îți displac cel mai mult la tine…aceste povești pot ajuta alți oameni. Când ai supraviețuit, le poți arăta altora calea.

Așa că asta e pentru tine și pentru toate lucrurile prin care ai trecut, treci sau vei trece. Să știi că fie că le împărtășești sau nu, povestea și călătoria ta au putere. Tu ești puternic/ă. Și dacă vreodată suntem suficient de curajoși și de vindecați ca să le împărtășim, impactul pozitiv poate fi mai mare decât dacă ne-am împărtăși toate realizările laolaltă. Suntem oameni. Biruim. Povestea ta e puterea ta. Să n-o renegi niciodată”.

O altă persoană publică pe care o urmăresc pe Instagram pentru că e un exemplu de autenticitate și de asumare e Glennon Doyle. Glennon e tot americancă, are 43 de ani și e scriitoare, speaker și activistă.

A devenit cunoscută în State inițial ca bloggeriță de parenting (e autoarea blogului Momastery, pe care n-a mai scris în ultimii ani, ce-i drept). Blogul ei (în special texte ca acesta, care au devenit virale) a atras atenția unei edituri și așa s-a născut bestsellerul ei ”Carry On, Warrior”, despre povestea ei, maternitate, căsnicie și viața cu bune și cu rele.

Ulterior lansării cărții, Glennon a aflat că soțul ei a înșelat-o constant în timpul căsniciei lor. A urmat un lung și dureros proces de terapie, în care cei doi au încercat să-și salveze căsnicia. La finalul lui, Glennon a scris o nouă carte, ”Love Warrior”, despre cum s-au vindecat împreună și și-au salvat căsnicia. Cu puțin timp înainte de apariția acestei mult-așteptate cărți, însă, cei doi au decis să se despartă.

Cum era de așteptat, toată echipa ei, editorii, PR-ii, oamenii de imagine au sfătuit-o să amâne anunțul despărțirii de soțul ei până după publicarea cărții. Urma să piardă bani buni, urma să se saboteze singură, să-și distrugă cariera. Cine anunță un divorț înainte să lanseze o carte despre căsătorie? Ea a făcut-o, însă. A scris un text extrem de onest și de dureros (dar și plin de speranță) pe blog fix despre asta: despre cum urmează să lanseze o carte despre căsătorie și despre cum a luptat și a vindecat-o pe a ei, dar cu toate astea, urmează să divorțeze.

Cartea a devenit bestseller New York Times și Oprah a recomandat-o la clubul ei de lectură (apropo de Oprah, dacă aveți timp 20 de minute, Glennon a fost invitată la Super Soul Sunday și are un speech foarte bun despre de ce e importantă durerea și nu trebuie să ne ferim nici noi, nici copiii de ea).

Faptul că a recunoscut că, în pofida celor mai bune eforturi, căsnicia ei s-a încheiat n-a făcut-o pe Glennon să-și piardă credibilitatea, dimpotrivă. Oamenii au apreciat-o și mai mult pentru că a pus onestitatea mai presus de strategii de marketing. 

Tot Glennon este cea care a povestit, în martie anul acesta, cum, fiind plecată la un eveniment unde era speaker motivațional, și-a uitat antidepresivele acasă, motiv pentru care a rugat PR-ul care o aștepta la aeroport să o ducă la o farmacie.

”Ascultați la mine: dacă eu pot fi un VORBITOR MOTIVAȚIONAL cu depresie clinică, voi puteți fi ORICE!”.

Dacă asta nu e vulnerabilitate și, în același timp, curaj la cel mai înalt nivel, eu nu știu ce e.

Personal, cred că fiecare om care are o comunitate (cât de mică) în social media, fie că este vorba despre un blogger/ un antreprenor/ un scriitor / un cântăreț / un actor / un jurnalist/ un fotomodel etc. are o responsabilitate față de acei oameni. Responsabilitatea de a fi autentic/ă, de a nu transmite mesaje toxice, dar mai ales de a fi onest, chiar dacă asta îl/o face vulnerabil/ă.

OK, pot înțelege că nu toată lumea vrea să facă public faptul că trece printr-un divorț, că suferă de depresie, anxietate sau de o tulburare alimentară, că are probleme cu imaginea de sine etc. Și le respect, evident, dreptul de a-și ține anumite aspecte din viață private. Dar în cazul ăsta nu simula că ai o viață de vis, când tu trăiești un coșmar.

În primul rând îți faci rău ție, fiind forțat/ă să întreții o realitate falsă, care te obosește și te apasă. În al doilea rând, îi faci pe alții să se chinuiască să se ridice la înălțimea standardelor pe care le-ai impus când nici măcar TU nu te ridici la înălțimea standardelor tale.

Femeile pe care le admir și cu care îmi doresc să semăn nu sunt femei perfecte. Sunt femei care au făcut greșeli, care au suferit, dar care nu și-au ascuns suferința într-o cutie, sub pat, sperând să n-o vadă nimeni. Sunt femei care au luat suferința și au transformat-o în combustibil. Au transformat-o într-o torță cu care au luminat calea altor femei.

Uitați-vă pe Instagram, pe Facebook, pe stradă. E foarte ușor să pari perfect și să atragi invidia celorlalți. Dar nu mai bine suntem imperfecți și ne lăsăm iubiți?