Ca regulă generală, în viață mă feresc de 2 categorii de oameni: de cei care cred că în viață există 2 categorii de oameni și de cei care susțin că nu merg la terapie pentru că ei nu au nicio problemă.

Înțeleg să nu-ți placă ideea de terapie, aceea de a-i spune unui străin cele mai mari sau mai rușinoase secrete. Înțeleg să crezi că tu te cunoști cel mai bine și doar tu îți poți soluționa/vindeca problemele (poate ai dreptate). Înțeleg că ai avut o experiență proastă cu un terapeut și acum îi pui pe toți în aceeași oală. Dar să crezi că nu ai probleme? Plajă, te rog! *

Indiferent de sex, vârstă, etnie, religie, cultură etc., oamenii își doresc aceleași lucruri: să fie acceptați, să aparțină, să fie iubiți, să fie liberi, să devină cea mai bună variantă a lor posibilă. Iar atunci când aceste nevoi nu le sunt îndeplinite, ei suferă.

Personal, nu cunosc nici măcar un singur om care să bifeze toate aceste criterii. Fiecare ”scârțâim” într-un anumit domeniu sau chiar mai multe. Unii dintre noi recunoaștem asta și încercăm să rezolvăm lucrurile. Alții nu au ajuns în acel punct încă (și poate nu vor ajunge niciodată). Atât timp cât sunt funcționali și ok cu ei înșiși, e în regulă.

Am scris, mai jos, motivele pentru care eu lucrez cu un terapeut (v-am dat deja contactul ei). Și, în timp ce le treceam în revistă, îmi dădeam seama că, pe cât sunt de personale, pe atât sunt de universale. S-ar putea să fie și motivele pentru care mulți dintre voi mergeți sau vreți să mergeți la terapie. Pentru că, oricât de speciali ne visăm noi, la finalul zilei avem mai multe lucruri în comun decât credem. 🙂

PS: Textele din ilustrații nu-mi aparțin, le-am notat prin diverse agende. Din păcate n-am notat și sursele lor.

* traduceți mot à mot din engleză și înlocuiți ”plajă” cu femela canis lupus familiaris

Durerea călătorește prin familii până când cineva e gata s-o simtă

De mici, suntem crescuți cu anumite valori morale și cu anumite atitudini față de lume, religie, bani, sex etc. La pachet cu toate astea, vin și unele frici, credințe, limitări sau traume pe care părinții ni le transmit involuntar. Pe parcursul vieții ne debarasăm de unele dintre ele, dar altele rămân acolo, bine lipite de subconștientul nostru, ca scoicile pe fundul unui vapor naufragiat.

Străbunica mea maternă a avut genul de viață pe baza căreia un clasic rus ar scrie un roman fluviu. A trecut prin traume și drame inimaginabile, pe care le-a dus cum a putut. Și a putut, slavă Domnului. N-a făcut, evident, terapie pentru că:

1) nu știu dacă existau terapeuți la sfârșitul anilor 1800 în România (și oricum nu și i-ar fi permis)
2) era prea ocupată să-și îngroape gemenii morți la un an, să-și jelească fiul mort în Război, să-și ascundă fiica adolescentă pentru a nu fi violată de rușii care invadaseră satul sau să-și hrănească cu resturi familia numeroasă și flămândă.

Bunica mea, la rândul ei, a avut genul de viață care, transpusă în film, i-ar mai aduce lui Meryl Streep încă un Oscar. Nici ea n-a făcut, firește, terapie. Și ea și-a dus durerea cum a putut, cu o forță formidabilă.

Mama a moștenit bagajul lor emoțional. Cu patru copii, un job full-time, o a doua facultate și multe altele pe cap, n-a avut timp să stea și să analizeze câte dintre credințele, temerile, aspirațiile sau limitările pe care le are sunt ale ei și câte sunt provenite din traumele cu care s-au confruntat înaintașele ei.

Enter me. Sunt prima femeie independentă din toate punctele de vedere din familia mea. Nu am copii sau alte responsabilități copleșitoare, am timpul, energia și disponibilitatea necesare pentru a(-mi) analiza trecutul, cu empatie și cu acceptare. De a vedea durerea acestor femei, de a înțelege sub ce forme a ajuns la mine, de a le ierta, dacă e cazul (deși, când înțelegi că tot ce au făcut au făcut din dragoste, nu prea ai ce să mai ierți) și, mai ales, de a nu mai transmite trauma mai departe următoarelor generații (sub forma acelor credințe, temeri, aspirații sau limitări care mi s-au transmis și mie).

Femeile dinaintea mea au făcut tot ce au putut ca să le fie bine copiilor lor. Le sunt recunoscătoare pentru toate sacrificiile făcute și pentru toate calitățile fantastice pe care le moștenesc de la ele. Și cred că e de datoria mea să duc mai departe tot ce am învățat bun de la ele, dar NU și durerea lor. Pentru că pot. Și pentru că, așa cum spune minunata mea profesoară de yoga, Adriana, if you can, you must. 🙂

Dacă nu te vindeci de ce te-a rănit, o să sângerezi pe cei care nu te-au tăiat

Pe la 20 și un pic de ani am rănit, inconștient și involuntar, oameni care mă iubeau (majoritatea lucrurilor pe care le faci la 20 și un pic de ani sunt inconștiente și involuntare, de altfel 🙂 ).

I-am rănit pentru că mi-era frică și pentru că duceam după mine, în bocceluța mea emoțională, multe credințe și limitări care nu erau ale mele (a se vedea punctul anterior). Sigur, la vremea respectivă, nu știam că respectivele bagaje nu sunt ale mele sau că le pot lăsa jos, nefiindu-mi necesare.

Pentru că karma e reală și e o plajă*, peste ani am ajuns să fiu și eu rănită de oameni pe care îi iubeam. Nu eram eu cea care îi ”tăiase”, dar au tot ”sângerat” pe mine până când mi se părea că suntem într-o secvență din ”Kill Bill”. Așa că n-am avut de ales decât să strig ”Cut!” și să părăsesc, definitiv, scena.

Dacă la 20 și puțin de ani e ok (și oarecum inevitabil) să ajungi într-o asemenea situație, la 30 și puțin nu cred că mai este. Cred că ai acumulat deja destulă experiență de viață, destulă maturitate și destulă claritate să fii capabil să-ți rezolvi problemele, fără a-i răni pe cei care te iubesc.

Dacă ți-aș cere să enumeri toate lucrurile pe care le iubești, cât timp ți-ar lua să te menționezi pe tine?

Trăim într-o lume în care dragostea de sine se împarte, în majoritatea cazurilor, în două extreme. Avem pe de o parte persoanele care au o părere foarte proastă față de ele însele, care nu știu ce înseamnă să ai grijă de tine (să te iubești cu atât mai puțin) și care se pun mereu pe ultimul punct al tuturor listelor.

Și avem, pe de altă parte, cele care au transformat narcisismul în full-time job (cough *instagramerițele* cough *Kim Kardashianerițele*), pe care trebuie să le dezlipești cu o rangă de oglindă (sau de orice suprafață reflectorizantă, de altfel).

Ambele variante sunt nesănătoase, evident. Personal, în momentul ăsta sunt în cea mai bună relație cu propria persoană din toți cei 33 de ani de când mă învârt în jurul Soarelui. Ceea ce, sigur, e un lucru îmbucurător, dar mai e mult până să ajung să spun că mă iubesc cum îi iubesc pe cei din jurul meu.

Unul dintre fragmentele care m-au făcut să citesc ”Eat Pray Love” cu maximă voluptate prin 2008 era următorul:

„If I love you, you can have everything. You can have my time, my devotion, my ass, my money, my family, my dog, my dog’s money, my dog’s time—everything. If I love you, I will carry for you all your pain, I will assume for you all your debts (in every definition of the word), I will protect you from your own insecurity, I will project upon you all sorts of good qualities that you have never actually cultivated in yourself and I will buy Christmas presents for your entire family. I will give you the sun and the rain, and if they are not available, I will give you a sun check and a rain check. I will give you all this and more.”

Ăsta e genul de dragoste pe care o ofer eu. Îmi doresc ca într-o bună zi să găsesc pe cineva care să mă iubească la fel cum iubesc și eu? Sigur. Dar, mai mult decât atât, îmi doresc ca într-o bună zi EU să mă iubesc pe mine așa cum îi iubesc pe alții. Nu cred că e egoist, nu cred că e narcisist, cred că e doar sănătos.

Nu putem deveni cine vrem să fim, rămânând cine suntem

Acum câțiva ani, o amică, care e și terapeut, mi-a spus un lucru pe care n-o să-l uit niciodată. Îi povesteam despre cum visam să devin într-o bună zi o scriitoare și despre cât de nefericită eram la actualul job, dar și despre cum voiam să fiu într-o relație, dar, în același timp, dacă un tip se apropia prea mult de mine, deveneam, brusc, campioană mondială la 100 de metri garduri.

Amica respectivă și-a pus palmele una deasupra celeilalte, la distanță de jumătate de metru una de alta și mi-a spus:

”Ina, în momentul ăsta, viața ideală din mintea ta și viața pe care o trăiești sunt 2 planuri perfect paralele. N-o să poți să fii niciodată fericită atât timp cât aceste planuri nu se ating. Ai de ales: fie renunți la viața la care visezi, fie începi să faci eforturi ca planurile să se atingă”.

Am mai întâlnit, câțiva ani mai târziu, ideea respectivă, sub altă formă, într-o carte numită ”The War of Art”. Autorul, Steven Pressfield, spunea:

”Majoritatea dintre noi avem două vieți. Viața pe care o trăim și viața netrăită din noi. Între cele două stă Rezistența. (…) Câți dintre noi n-au devenit alcoolici sau dependenți de droguri, sau n-au dezvoltat tumori sau nevroze, n-au căzut pradă calmantelor, bârfelor sau utilizării compulsive a telefonului mobil, doar pentru că nu facem acel lucru pe care ni-l dorim din toată inima? Rezistența ne învinge. (…) Uită-te în inima ta. Dacă nu mă înșel, chiar acum o voce mică îți spune ceea ce ți-a spus de o mie de ori, despre chemarea care e a ta și doar a ta. (…) Și dacă nu mă înșel, azi nu ești mai aproape de a-ți îndeplini chemarea decât erai ieri sau decât o să fii mâine. Crezi că Rezistența nu e reală? Rezistența te va îngropa.”

N-am renunțat la viața la care visez, ba pe alocuri, cele două planuri (viața pe care o trăiesc și viața netrăită din visurile mele) se ating. Unii oameni reușesc să apropie planurile astea singuri, eu fac parte dintre cei care au nevoie de ajutor să vadă pădurea de copaci. 🙂

O femeie care se vindecă pe ea, își vindecă mama, își vindecă fiica și vindecă fiecare femeie din jurul ei

O să închei această apologie la adresa terapiei (sau la adresa ideii de a fi bine cu tine însuți, pe orice cale alegi) cumva ciclic.

Vorbeam ieri cu o prietenă care mi-a spus că motivul pentru care nu-i place ideea de terapie e faptul că toate persoanele pe care le cunoaște și care merg la terapie devin egoiste și egocentrice.

Deși din experiența mea personală nu pot fi de acord cu ea, înțeleg de ce unele persoane care fac terapie pot părea egoiste. Oameni care s-au neglijat pe sine toată viața încep, brusc, să se pună pe sine pe primul (sau măcar pe al doilea) plan. Încep să se gândească la sentimentele lor înainte de sentimentele celorlalți. Își iau timp și spațiu doar pentru ei, de unde până atunci erau la dispoziția tuturor. Schimbarea asta poate părea izvorâtă dintr-un egoism agresiv, dar e, de fapt, doar normalitate. Așa arată echilibrul psihic și emoțional: un om care își pune siești masca de oxigen înainte s-o pună altcuiva.

Nu știu ce efect are terapia în rândul bărbaților pentru că știu prea puțini bărbați care merg la un terapeut (deși știu prea mulți care ar avea nevoie). Am văzut, însă, ce efect au avut niște cursuri de dezvoltare personală pe care le-a făcut mama asupra relației cu noi. Am văzut ce efect a avut terapia asupra unei prietene și a relației mele cu ea. Am văzut ce efect are terapia pe care o face altă prietenă asupra relației cu copilul ei. Peste tot e vorba de vindecare, de conștientizare, despre renunțarea la comportamente vechi și nocive și despre înlocuirea lor cu unele noi și sănătoase.

N-o să fiu absurdă să spun că merg la terapie pentru mama sau pentru sora mea sau pentru fiica mea nenăscută. Merg pentru mine. Dar știu că de pe urma lucrurilor învățate sau înțelese acolo o să beneficieze și mama și surorile mele și prietenele mele și chiar și femei pe care nu le cunosc, dar care mă citesc (salut! 🙂 ).

Dacă vreți să împărtășiți motivele pentru care voi mergeți/nu mergeți la terapie, vă aștept cu drag, în comentarii.