Acum câteva seri mă aflam în aceeași sală de teatru cu Ana Ularu. Nu era pe scenă, ca de obicei, ci pe același rând cu mine, la câteva scaune distanță. Deși zâmbea mult, se vedea că are emoții: eram la premiera “Casa cu pisici”, spectacolul scris și regizat de iubitul ei, Radu Iacoban, a cărui scenografie o semnează mama Anei, Mihaela Ularu.

În “Casa cu pisici”, Radu Iacoban radiografiază cu umor și compasiune relația disfuncțională dintre o mamă (interpretată năucitor de Emilia Dobrin) și fiica ei (Ilinca Manolache). Am și râs, pe alocuri, (datorită Andreei Grămoșteanu, cea de-a treia prezența feminină din spectacol) dar în mare parte m-am simțit copleșită de familiaritatea relației lor pasiv-agresive și de toate dramele și nevoile nerostite pe care le ascunde. Dacă “Casa cu pisici” ar avea o amprentă olfactivă, ar fi o combinație de Chanel No 5, pipi de pisică și miros rânced de regret și ratare. Sună poetico-pretențios, știu, dar metafora asta mi-a trecut prin cap pe când ieșeam din sală.

Deși m-a răscolit, piesa mi-a oferit și răspunsul la o întrebare care m-a bântuit o bună bucată de vreme. Dar înainte să intrăm în Casa cu pisici, va trebui să trecem prin…grădină.

***

La începutul anilor ’70, Lee Radziwill, sora lui Jacqueline Kennedy Onasis, le-a cerut fraților Albert și David Maysles, doi documentariști, să facă un film despre viața ei glam. În timpul documentării pentru peliculă, frații Maysles le-au descoperit pe mătușa și verișoara lui Lee și Jackie O., Edith Bouvier Beales și, respectiv, fiica ei cu același nume, cunoscute drept ”Big Edie” și ”Little Edie”.

Când le-au găsit frații Maysles, Big Edie și Little Edie locuiau de aproape 50 de ani claustrate în ruinele Grey Gardens, un conac odinioară somptuos, din celebra zonă East Hampton. Înconjurate de ratoni și de pisici, fără apă potabilă și curent, dar îmbrăcate în blănuri și ținute luxoase din anii ’20, cele două trăiau undeva la granița dintre trecut și prezent, într-un univers paralel numai al lor.

Odată două frumuseți și glorii ale societății new-yorkeze, mama și fiica și-au ratat vocația (Big Edie voia să devină cântăreață, Little Edie, dansatoare și actriță) și, incapabile să se adapteze la prizonieratul existenței în clasa superioară a societății americane, au abandonat rigorile acelei lumi și și-au creat o bulă atemporală la Grey Gardens.

Fascinați, frații Maysles au renunțat la documentarul despre sora lui Jacquelin Onasis și și-au petrecut următorul an cunoscând poate cel mai excentric duo mamă-fiică ce a existat vreodată.

A rezultat ”Grey Gardens”, un film despre fragilitate, inadaptare și alienare, dar și despre dinamica delicată a relațiilor mamă-fiică. Cu toate că frații Maysles au fost acuzați că au profitat de cele două femei (după toate aparențele, Little Edie părea să sufere de o boala psihică netratată la timp) și pelicula a fost și este controversată, rămâne, în același timp, poate cel mai bizar, deprimant, frumos și sfâșietor documentar pe care l-am văzut vreodată (vă recomand călduros să-l vedeți, îl găsiți pe YouTube).

Culmea, am aflat despre cele două Edie nu din documentar, ci din filmul HBO cu același titlu, din 2009. Până să văd ”Grey Gardens”, am crezut despre Drew Barrymore că este ceea ce americanii numesc a one-trick pony, unde trick-ul ei sunt comediile romantice, bineînțeles. Apoi am descoperit o Drew Barrymore fascinantă, care interpretează cu aceeași dezinvoltură o debutantă strălucitoare, de 20 de ani, și o femeie excentrică și decrepită, de 60. Singurul lucru mai bun decât Drew Barrymore în ”Grey Gardens” este Jessica Lange, care cred că face aici unul dintre cele mai bune roluri din cariera ei.

Dacă nu aveți răbdare să vedeți documentarul original (pe alocuri sunetul este defectuos), remake-ul oferă o perspectivă mult mai clară asupra vieții celor două Bouvier Beales, oscilând între episoade din anii ’20 și ‘70.

Spre diferență de documentar, filmul mi-a oferit satisfacția că Little Edie a ajuns, în sfârșit, starul care a visat dintotdeauna să fie, o figură iconică și o eroină melodramatică memorabilă. Am rămas însă cu o întrebare obsedantă: ce-ar fi fost dacă? Ce-ar fi fost dacă Little Edie ar fi plecat într-o bună zi din acea casă blestemată, așa cum tot amenința că o va face? (a plecat, în cele din urmă, abia după moartea mamei ei, în 1979, la 62 de ani) Ce-ar fi fost dacă s-ar fi rupt de relația toxică cu mama ei? Ce-ar fi fost dacă și-ar fi urmărit visul de a dansa?

Răspunsul l-am aflat zilele trecute, la Teatrul Foarte Mic. Deși sunt convinsă că Radu Iacoban nu s-a gândit la cele două Edie când a scris ”Casa cu pisici”, paralela dintre cele două povești mi se pare fantastică.

La fel ca Big și Little Edie, Elena, mama din ”Casa cu pisici”, s-a visat, dar n-a ajuns niciodată balerină. Cu toate acestea, chiar și acum, la bătrânețe, mai exersează plié-uri și plutește în pași de dans prin casă. Și, tot ca Big Edie, a fost parasită de soț, moment care pare să fi marcat începutul sfârșitului. Atmosfera din ambele case este la fel de sumbră și pisicile (aici împăiate, în ”Grey Gardens” vii, mirositoare și distrugătoare) sunt un adevărat laitmotiv. Marea diferență? Alexa, corespondenta lui Little Edie, și-a găsit curajul să fugă departe de casa tenebroasă și de relația otrăvitoare și strivitoare cu mama ei.

S-a întors, însă, în cele din urmă. Mânată de dragoste, de ură sau de o combinație între cele două, vă las pe voi să descoperiți. Casa cu pisici și locatarele ei vă așteaptă să le treceți pragul joi, 28 mai sau duminică, 7 iunie, de la ora 19.00.