Experimentez zilele astea ceva tare ciudat.
Recitesc jurnalele de acum 5 ani și mă simt de parcă aș citi un roman.
Pe de o parte îmi vine să-i fac galerie protagonistei, să sper că lucrurile pe care și le dorește sau pentru care muncește o să se îndeplinească.
Pe de altă parte, am trăit deznodământul fiecărei povești și știu că de multe ori speranțele și entuziasmul ei sunt zadarnice. Partea asta e destul de dureroasă.
Și apoi mai sunt lucrurile pe care și le-a dorit foarte mult și care au devenit realitate.
Sunt lucruri la care atunci doar visam sau nici măcar nu îndrăzneam să visez și care astăzi fac parte din realitatea mea de zi cu zi.
Mă bucur de ele acum, dar poate nu așa cum aș putea. Mereu cu ochii pe obiective mai mari sau lucruri mai importante, uit că azi trăiesc într-o realitate la care acum 5 ani doar visam.
Vă recomand și vouă acest exercițiu dacă aveți jurnale mai vechi. Dacă nu, e suficient să faceți o pauză de 5 minute și să vă întrebați: care sunt lucrurile/oamenii/experiențele din viața mea la care doar visam acum câțiva ani?
View this post on Instagram
Sigur, e bine să ai rezoluții și visuri și obiective & co. Dar dacă trăiești prea mult cu gândul în viitor (sau în trecut, for that matter), riști să pierzi un prezent de-a dreptul spectaculos.
0 Comentarii