Acum aproape 100 de ani, o pictoriță româncă predica în bisericile din București (da, ați citit bine). O alta devenea prima profesoară într-o academie de artă din Europa și lupta pentru drepturile femeilor. Iar o sculptoriță schimba istoria artei românești, refuzând să realizeze ansamblul de la Târgu Jiu, în favoarea lui Constantin Brâncuși.

Talentate, inteligente, curajoase, spărgătoare de bariere și de stereotipuri, faceți cunoștință cu 5 dintre marile artiste necunoscute ale secolului trecut.

Olga Greceanu (1890 – 1978)

Suntem în București, în anii ‘40. E o duminică frumoasă de primăvară și slujba de la Sf. Elefterie tocmai s-a încheiat. La amvon urcă o femeie într-un taior negru, cu bucle blonde perfect coafate, care începe să le predice enoriașilor. Nimeni n-o flanchează, nimeni n-o ridică pe sus, nimeni n-o huiduiește. Ba mai mult, preoții, ca și restul creștinilor, o ascultă cu respect. Deși e foarte greu de crezut, această scenă s-a întâmplat cu adevărat. Și nu doar la Sf. Elefterie, ci și la Stavropoleos, Mântuleasa, Radu Vodă, Sf Gheorghe și la alte zeci de alte biserici din capitală.

Femeia era Olga Greceanu, iar povestea ei fascinantă ar merita transformată într-un film hollywoodian (cu Diane Kruger în rolul principal pentru prima parte a vieții ei și apoi Helen Mirren pentru a doua, dacă mă întrebați pe mine).

În prima parte a vieții, Olga a dus o existență privilegiată, departe de discriminările de care se izbeau alte artiste în epocă. Născută într-o familie nobiliară cu origini poloneze (Skrszewski), a studiat artele frumoase în Belgia, a fost doamnă de companie a Reginei Maria și prietenă cu cei mai cunoscuți pictori ai epocii (Luchian, Tonitza etc).

Olga Greceanu – Nud în interior

Olga nu s-a mulțumit doar să strălucească pe scena interbelică bucureșteană și să se bucure de viața fină. În 1914 organizează împreună cu prietena ei, pictorița Cecilia Cuțescu-Stork, prima ”expoziție națională a femeilor pictore”, iar în anii următori călătorește în toată Europa pentru a se perfecționa în pictură. În 1939 expune la New York și, deși a prezentat doar patru lucrări cu acea ocazie, Eleanor Roosevelt, soția președintelui Statelor Unite, vrea s-o cunoască și o invită la Casa Albă.

În a doua parte a vieții, după ce vizitează Ierusalimul, Olga Greceanu se dedică picturii de fresce, icoane și restaurării de biserici. Devine prima (și singura, din câte știu) femeie din România care a primit aprobare în scris de la patriarhii Nicodim și Iustinian de a predica în orice biserică din țară.

Olga Greceanu – Doamna cu mătănii albastre

Odată cu venirea la conducere a comuniștilor începe persecuția ei, nu doar pentru că avea legături cu ortodoxismul, dar și pentru că avea ”origini nesănătoase” (nobiliare și străine) și era căsătorită cu un boier. Comuniștii i-au confiscat toate moșiile și averea și au pedepsit-o în cel mai aspru fel pentru un artist: i-au acoperit cu var lucrările (printre altele – frescele de la gara Mogoșoaia și cele din sala de consiliu a Primăriei Sectorului 1).

Deși a suferit, cu siguranță, artista nu a protestat, ci a continuat să picteze, ba chiar a organizat o expoziție în propria ei casă.

”Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul”, a scris ea într-un jurnal în acea perioadă. “Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi, se vor stinge toate geloziile şi răutăţile”.

A murit la 88 de ani, acasă, în fața șevaletului, cu pensula în mână. În urma ei au rămas câteva picturi (cele care n-au fost distruse de bombardamentele germane din ‘45 sau de comuniști), dar și mai multe cărți, printre care una fantastică (și o premieră feministă în epocă): ”Femei pictore necunoscute”.

Un singur rând n-a apărut în presă despre moartea acestei ariste, ceea ce m-a determinat să-i acord mai mult spațiu decât celorlalte artiste din acest articol.

Mi-ar plăcea ca, la un moment dat, și o publicație din România să facă ceea ce au făcut cei de la The New York Times anul acesta, de 8 martie. Au publicat mai multe necrologuri ale unor femei excepționale, a căror moarte n-a fost demnă de a figura în presă în epoca lor. În cazul României, Olga Greceanu ar merita, cu siguranță, să primească respectul bine-meritat.

Puteți citi mai multe despre Olga Greceanu în Adevărul, Jurnalul, Artindex, Ziarul Lumina, Ziarul Financiar, CreștinOrtodox.ro sau pe Wikipedia. De asemenea, puteți să-i admirați frescele la Patriarhie sau mozaicul de la biserica Antim din București.

Cecilia Cuțescu-Stork (1879 – 1969)

Mult mai cunoscută decât Olga Greceanu (și decât oricare dintre artistele din articolul de azi, de fapt), Cecilia Cuțescu-Stork a fost un fel de Beyoncé în epoca ei – puternică, ambițioasă, extrem de muncitoare, feministă convinsă, dornică să arate tuturor că locul femeilor e alături de bărbați, nu în spatele lor.

Cecilia a fost prima femeie profesor universitar într-o facultate de arte din Europa și prima femeie din România care a realizat artă murală (fresca ”Istoria negoțului românesc” din aula facultății ASE și ”Apologia artelor românești” pe plafonul fostului palat regal, actualul Muzeu Național de Artă al României). Ca să realizeze ”Apologia artelor românești”, de exemplu, a lucrat timp de 8 luni, cocoțată pe o schelă de metal la 14 metri înălțime, într-o poziție incomodă și dureroasă, aplecată pe spate.

Cecilia Cuțescu-Storck – Apologia artelor românești

Cecilia, ca și Olga, a fost foarte apreciată de Regina Maria, de unde se explică și numărul mare de comenzi pe care le primea. Și, tot ca Olga, a luptat mult pentru a face auzit glasul româncelor în epocă, fondând ”Asociația Femeilor Pictore și Sculptore” și fiind membră fondatoare a Asociației pentru Emanciparea Politică și Civilă a Femeilor din România.

Cecilia Cuțescu-Stork – Florăreasă

Tot ca Olga Greceanu, Cecilia Cuțescu-Stork a scris și ea, dar nu cărți de specialitate, ci o autobiografie numită ”O viață dedicată artei”, pe care am primit-o și abia aștept s-o citesc! 😀

Mai multe despre ea puteți citi pe Artindex sau Wikipedia, iar câteva dintre operele ei le puteți admira aici.

Margareta Sterian (1897 – 1992)

Fără să se bucure de privilegiile colegelor ei înstărite și discriminată pentru că avea origini evreiești, Margareta Sterian a reușit, totuși, să lase în urmă o operă impresionantă.

Deși n-am studii artistice, mie, personal, picturile ei mi se par cele mai recognoscibile dintre cele ale doamnelor interbelice, datorită unui amestec de naivitate și senzație de oniric. A fost apreciată și pe plan internațional pentru talentul ei, primind medalia de bronz în 1937 la Expoziţia Internaţională a Artelor şi Industriei, de la Paris.

Margareta Sterian – Nunta din vis

Una dintre cele mai complexe artiste ale perioadei interbelice, Margareta Sterian n-a fost doar pictoriță, ci și poetă, romancieră, traducătoare (i-a tradus, printre alții, pe Walt Whitman, Edgar Allen Poe și T.S. Elliot), ceramistă, ilustratoare de carte și creatoare de tapiserii (pentru că n-avea bani să facă tapiserii pe canava, o pânza tare și scumpă, le făcea pe pânză de sac – am văzut câteva și trebuie să vă spun că sunt superbe).

Margareta Sterian – Plimbare prin Cișmigiu

Între atâtea comemorări de pictori, scriitori și poeți bărbați, poate ar fi bine să știm să anul trecut s-au împlinit 120 de ani de la nașterea ei.

Mai multe despre Margareta Sterian puteți citi în Adevărul, pe Artindex sau pe Wikipedia, iar câteva dintre picturile ei le puteți vedea aici.

Magdalena Rădulescu (1902 – 1983)

Magdalena Rădulescu este singura pictoriță din această listă care n-are pagină de Wikipedia în limba română, ceea ce mi se pare trist. E, totodată, și preferata mea.

A studiat pictura la München și la Paris, unde l-a cunoscut și pe viitorul ei soț, pictorul italian Massimo Campigli (s-au căsătorit în 1926, când ea avea 24 de ani și au divorțat 13 ani mai târziu).

Massimo o introduce unor figuri emblematice ale vremii, printre care pictorul Amedeo Modigliani și sculptorul Constantin Brâncuși, ambii îndrăgostindu-se de ea (și Lucian Blaga a iubit-o, dedicându-i, se pare, romanul lui ”Luntrea lui Caron”).

Magdalena Rădulescu – Cella Serghi

Îmi aduce aminte de Frida Kahlo, atât din punct de vedere fizic (îi lipsește mono-sprânceana, dar are celălalt elemente regonoscibil), cât mai ales din punct de vedere artistic. Picturile ei au exuberanța cromatică a lui Kahlo și abundă în elemente ale folclorului românesc, la fel cum cele ale lui Kahlo aveau numeroase elemente ale folclorului mexican.

Magdalena Rădulescu – Oriental (Surori)

A murit în sărăcie și cvasi-anonimat, motiv pentru care picturile ei se vând azi la prețuri înfiorător de mici (între câteva sute și 2000 de euro), având în vedere talentul ei.

Magdalena Rădulescu – Prințesa

Aici puteți vedea câteva poze din atelierul ei (realizate în timpul unei ședințe foto cu tinere țigănci) și aici puteți citi mai multe despre ea. Iar aici sunt imagini cu câteva dintre lucrările ei.

Milița Petrașcu (1892 – 1976)

Născută la Chișinău ca Melania Nicolaievici, Milița a studiat artele plastice la Moscova, a lucrat la München cu celebrul Wassily Kandinsky și apoi la Paris, în atelierul lui Henri Matisse. Tot la Paris îl cunoaște și pe Constantin Brâncuși, care devine profesorul și mentorul ei și cea mai mare influența asupra stilului ei.

În 1935, soția primului-ministru, Arethia Tătărescu (președinta Ligii Naționale a Femilor Gorjene) îi propune Miliței să facă, la Târgu Jiu, un monument dedicat eroilor neamului din Primul Război Mondial.

Dacă Milița ar fi avut mai mult încredere în ea, acum, la Târgul Jiu, în loc de Coloana Infinitului, Masa Tăcerii și Poarta Sărutului, am fi avut un cu totul alt ansamblu sculptural. Din nefericire pentru ea, Milița a considerat că nu e suficient de competentă pentru această sarcină și a convins Liga Femeilor să apeleze la Brâncuși, fostul ei profesor. După cum știți, acest a acceptat bucuros.

Milița Petrașcu – Regina Maria (bronz)

Ca idee, multe cupluri aleg să se căsătorească la ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, deși acesta este unul mortuar. Astfel, Masa Tăcerii reprezintă ultima masă luată de soldați înainte de a pleca la război, Poarta Sărutului este poarta care face trecerea spre o altă viață, iar Coloana fără sfârșit se referă la sacrificiul infinit al soldaților, dar și la sufletele lor, care se înalță la cer.

Revenind la Milița, îi puteți admira opera ori de câte ori mergeți spre aeroport în București (este vorba de Fântâna Miorița, al cărei mozaic l-a realizat) și când treceți prin parcul din Piața Dorobanți, unde este un bust al lui Constantin Brâncuși sculptat de ea (și, din câte am aflat, finalizat de marele sculptor) și puteți citi mai multe despre ea pe Artindex și pe Bucureștii Vechi și Noi.

Milița Petrașcu – Constantin Brâncuși

Câteva articole interesante despre aceste artiste, precum și altele din România interbelică, găsiți în Revista Clipa, pe Civilizația.ro, precum și în Cotidianul.

***

Îi sunt foarte recunoscătoare pentru că m-a introdus în acest subiect fascinant doamnei Irina Anca Zarinschi de la asociația Pași spre Artă.

Dacă sunteți interesate/interesați de subiect, doamna Zarinschi organizează un tur gratuit al caselor și muzeelor artiștilor moderni români (Aman, Stork, Grigorescu, Luchian etc.) în trei weekend-uri din aprilie – informațiile cu datele exacte vor fi publicate pe pagina de Facebook Pași spre Arte.

PS: În poza principală a articolului puteți vedea, de la stânga la dreapta, ”Pălăria verde” de Margareta Sterian, ”Autoportret în costum oriental” de Magdalena Rădulescu și ”Fiica mea, Gabriela” de Cecilia Cuțescu-Stork. Tablourile nu sunt, în realitate, de această dimensiune, imaginea fiind doar rezultatul muncii mele de câteva minute în Photoshop. 🙂