Nu realitatea, ci modul în care interpretăm realitatea și ne raportăm la ea ne determină starea de spirit. Poate o schimbare de vocabular să ne schimbe perspectiva asupra realității? Eu cred că da.

Pandemia din 2020 ne-a învățat să apreciem niște lucruri extraordinare, care nouă ni se păreau firești: sănătatea, îmbrățișările, întâlnirile cu oamenii dragi, vacanțele.

A urmat apoi războiul din Ucraina, care ne-a adus aminte că mai avem milioane de lucruri extraordinare, pe care noi le vedeam în continuare drept firești: orice zi banală, alături de cei dragi. Cafeaua, băută în ceașca noastră preferată. Somnul în patul nostru. Casele în care am strâns atâtea amintiri. Străzile, restaurantele și muzeele noastre preferate. Siguranța, liniștea, viitorul.

Într-o primă fază, majoritatea dintre noi am devenit extraordinar de recunoscători pentru tot ce aveam. În scurt timp, însă, datorită capacității noastre uimitoare de adaptare, am revenit la starea noastră inițială.

Suntem iar stresați, nemulțumiți, obosiți sau tracasați de lucrurile la care vecinii noștri din Ucraina mai pot doar visa: muncă, mersul la sală, ce gătim pentru cină, când schimbăm lustra din dormitor, ce ne luăm de Black Friday, unde mergem de Revelion etc.

Țin minte că în primăvara acestui an, pe măsură ce citeam articole îngrijorătoare sau vedeam imagini sfâșietoare din Ucraina, eram realmente recunoscătoare pentru viața mea de zi cu zi, așa banală cum mi se păruse ea. Înțelegeam, în sfârșit, că lucrurile pe care eu le luasem ”de bune” erau, de fapt, niște privilegii.

Pe măsură ce m-am obișnuit însă cu ideea unui război la granița noastră, m-am întors la stres, nemulțumire, tracasare. Mi-am propus atunci să fac un exercițiu de care am citit la un moment dat.

Exercițiul spunea să înlocuiești mentalitatea de tipul ”trebuie să” cu o mentalitate de tipul ”am ocazia să” (”I get to instead of I have to”). De exemplu, în loc să te gândești ”Trebuie să merg la sală”, să te gândești ”Am ocazia să merg la sală”. Astfel, îți determini creierul să nu vadă situația drept o sursă de stres, ci drept o oportunitate.

Am început să-mi spun ”am ocazia să…” în loc de ”trebuie să” și, într-adevăr, ușor-ușor, starea de spirit mi s-a schimbat. Am devenit mai conștientă, mai recunoscătoare, mai optimistă. Cercetătorii au descoperit, de altfel, că persoanele care sunt mai optimiste se bucură de o sănătate fizică și psihică mai bune și au relații de mai lungă durată și mai satisfăcătoare.

”Minunea” a durat câteva zile, însă, apoi am alunecat iar pe panta lui ”trebuie să”, a stresului, a nemulțumirii.

Mi-am adus aminte de exercițiu acum 2 zile. Era duminică și, fidelă noului ei program, (de când cu schimbarea orei), cățelușa mea, Lily, m-a trezit la 5:50. Trăgeam blugii pe mine, pe jumătate chioară de somn, și îmi tot repetam în gând: ”Nu-mi vine să cred că e duminică și trebuie s-o scot pe Lily afară la 6 dimineața”.

Apoi, nu știu cum, uitându-mă la silueta ei fragilă, mi-am dat seama că faptul că e încă în viață, după problemele grave de sănătate pe care le-a avut la începutul toamnei, e un miracol. Nu ”trebuie să” o scot dimineața afară, oricât de devreme ar fi. Am ocazia s-o scot afară. Cine știe cât timp o să mai am ocazia asta?

Și, în timp ce ne plimbam amândouă zgribulite, sub lumina felinarelor stradale, mi-am dat seama că aproape toate lucrurile pe care mă plâng că ”trebuie să le fac” (mă rog, doar în sinea mea) sunt oportunități și privilegii.

Nu trebuie să spăl vasele. Am ocazia să spăl vasele după ce cineva îmi gătește cele mai bune cassoulet, noodles, pizza sau prăjituri.

Nu trebuie să fac mișcare. Am ocazia să vâslesc din intimitatea dormitorului meu.

Nu trebuie să scriu în fiecare zi un text pe blog. Am ocazia să împărtășesc ideile, experiențele și recomandările mele cu voi și primesc atât de multe în schimb.

Nu trebuie să aspir IAR în casă. Am ocazia să fac curat într-o casă plină de animale care ne iubesc și pe care le iubim.

Nu trebuie să merg să-mi fac o ecografie mamară. Am ocazia să aflu că totul e în regulă și să stau liniștită încă un an.

Nu trebuie să fac cumpărăturile săptămânale. Am ocazia să cumpăr tot ce vreau și am nevoie.

Și tot așa.

Cât o să mă țină ”minunea”? Probabil tot câteva zile. Dar de data asta o să mă forțez să înlocuiesc, iar și iar, ”trebuie să” cu ”am ocazia să”. Până când o să devină la fel de mecanic ca spălatul pe dinți – pe care, apropo, trebuie să am ocazia să-l fac în curând. 🙂

PS: Nu spun de-acum să aplicați, orbește ”am ocazia să” și pentru lucrurile neplăcute, pe care chiar trebuie să le faceți. Doar să faceți distincția dintre sursele reale de stres și micile binecuvântări ale vieții.

Voi ce aveți ocazia să faceți?