Se pare că am ceva cu literatura despre femei și cu cifra 5, pentru că, la fel ca anul trecut și anul acesta vă recomand cinci cărți care au în centru personaje feminine puternice și memorabile (mă rog, aproape toate).

***

Personal, nu cred că lecturile de vară trebuie să fie la fel ca hainele din sezonul cald (subțiri și ușurele). E o simplă convenție și nimeni nu te împiedică să citești la plajă/în vacanță autori contemporani ”grei” ca Roth sau Auster.

Am decis, totuși, să respect această preferință pentru cărți ușoare, așa că vă recomand 4 cărți pe care va trebui să le priponiți pe plajă, să nu le ia vântul (și 1 puțin mai solidă, care nu se duce cu una, cu două). 😄

Toate cărțile de mai jos sunt apărute anul acesta în România.

Orașul Fetelor de Elizabeth Gilbert (ed. Humanitas)

Am sentimente mixte în legătură cu cea mai recentă carte a lui Elizabeth Gilbert.

Motivul e faptul că scriitoarea (unul dintre creativii mei contemporani preferați) a promis o carte ”ca un cocktail cu șampanie: ușoară și sclipitoare, răcoroasă și distractivă”. Doar că mie ”Orașul fetelor” nu mi se pare deloc așa. Nu este însă nici o carte greoaie. Dacă ar fi să-i pun o etichetă, aș spune că e o carte care se citește ușor, dar care are un mesaj profund.

Povestea, pe scurt, e următoarea: Vivian Morris, o doamnă de 89 de ani, își povestește tinerețea tumultoasă din anii ‘40 într-o scrisoare de 403 pagini (sincer, n-o invidiez pe destinatară, cu atât mai mult cu cât biata de ea îi scrisese lui Vivian s-o întrebe despre relația dintre ea și răposatul ei tată și el devine un personaj important abia la pagina 344 din ”scrisoare”).

Cum spuneam, așadar, Vivian își trăiește anii 20 în exuberantul New York, înconjurată de oameni din lumea teatrului, într-un roller coaster de sex, petreceri și alcool. Paranteză: tot respectul pentru documentarea pe care a făcut-o Elizabeth pentru carte, se văd cei 5 ani în care a intervievat octogenare și nonagenare care au lucrat în lumea teatrului de revistă din New Yorkul anilor ‘40.

În partea a doua a cărții, în care Vivian își povestește anii de maturitate, narațiunea devine mai lentă și dispare hedonismul (sau, mă rog, se temperează). Dar tocmai partea asta îmi place și mi se pare importantă, pentru că Elizabeth Gilbert refuză să respecte canoanele specifice acestui tip de literatură.

La final, eroina principală nici nu plătește prețul pentru ”promiscuitatea” sexuală în care a trăit toată viața, nici nu are parte de happy end-ul clasic, specific literaturii de consum/divertisment, în care găsește dragostea vieții ei (și el e răspunsul la toate întrebările ei nerostite).

Povestea lui Vivian este povestea unei femei independente, puțin solitare, care învață să se bucure de viață în afara tiparelor pe care le impune societatea. Și ăsta cred că e un mesaj extrem de important pentru femeile de toate vârstele.

PS: Dacă mă urmăriți (și) pe Instagram, știți că Elizabeth a publicat luna asta o poză cu mine și cea mai bună prietenă a mea, Alexandra, citindu-i cartea. Crazy, I know! 😁

 

Pacienta tăcută de Alex Michaelides (ed. Litera)

Am citit ”Pacienta tăcută” pe un drum cu trenul București-Cluj. Am făcut o pauză cât să chem un uber și să ajung la apartament, după care, fără să fac duș sau să-mi desfac bagajul, m-am așezat pe canapea și am terminat cartea. Eu zic că asta e o recomandare destul de bună pentru un thriller psihologic. 😀

Povestea pe scurt, e următoarea: Alicia Berenson și soțul ei trăiesc o viață idilică. Ea e pictoriță, el fotograf de modă, ambii sunt tineri, frumoși, de succes. Viața lor perfectă ia sfârșit brusc, într-o seară, când Alicia își împușcă soțul de 5 ori în cap, apoi refuză să mai scoată un singur cuvânt. Tânărul psihoterapeut Theo Faber e fascinat de cazul ei, așa că se angajează la spitalul de psihiatrie unde e internată, obsedat să o facă să vorbească și să afle motivul din spatele gestului ei șocant și al refuzului de a vorbi.

E o carte foarte bine scrisă pentru un roman de debut (chiar dacă Michaelides mai scrisese scenarii de film până atunci) și se vede că autorul are experiență într-un spital de psihiatrie (am căutat ulterior pe Google să-mi confirm teoria și, într-adevăr, Michaelides a povestit că, pe lângă faptul că a făcut el însuși terapie mulți ani, sora lui e psihiatru și i-a obținut un job part-time într-un spital psihiatric).

Mi-au plăcut tensiunea cărții, construcția personajelor și mai ales finalul, care n-a fost nici previzibil, nici facil. Dacă vreți o carte de luat pe plajă sau oriunde în vacanță, care să fie ușoară, dar inteligentă și plină de suspans, v-o recomand.

Bonus: compania de producție a lui Brad Pitt a cumpărat deja drepturile pentru film, așa că poate vreți s-o citiți înainte să apară pe marile ecrane.

Fiica ceasornicarului de Kate Morton (ed. Humanitas)

Ca și în cazul ”Orașul fetelor”, cartea lui Kate Morton m-a lăsat cu sentimente amestecate (dar din motive diferite).

Nu știu dacă ați citit vreodată o carte care să fie superb scrisă, dar care să nu fie bine scrisă. Prin acest paradox aș descrie ”Fiica ceasornicarului”. E minunat scrisă (sunt unele fraze sau imagini de-a dreptul poetice) și personajele sunt bine construite, dar sunt atât de numeroase și povestea e atât de încâlcită (și face niște salturi în timp atât de haotice), încât, pe alocuri, e greu de urmărit.

Avem, așadar, o poveste spusă de mai multe personaje în decursul mai multor secole. O avem pe Elodie Winslow, o arhivistă londoneză din vremurile noastre, care descoperă o geantă veche și e atrasă inexplicabil de conținutul ei, o avem pe Birdie Bell, o infractoare orfană, din secolul XIX, îl avem pe Edward Radcliff, un tânăr și foarte talentat pictor de pe la 1850, avem o fantomă într-un vechi conac, avem o mamă cu doi copii care rămâne văduvă în timpul celui de-al doilea Război Mondial, avem o tânără crescută în India și apoi adusă de părinți la un internat din Anglia, la începutul secolului XX, avem un bărbat din prezent, care face niște săpături misterioase și lista poate continua (și continuă!).

De regulă îmi plac romanele cu naratori și planuri temporale multiple, doar că m-am pierdut în superbul hățiș creat de Morton. Rezultatele au fost două: n-am reușit să mă atașez prea mult de personaje (e greu să-ți pese de cineva când trebuie să depui eforturi să înțelegi cine e și ce legătură are cu povestea sau când dispare și reapare peste 100 de pagini) și pe alocuri lectura mi s-a părut dificilă.

De ce recomand atunci cartea? Pentru că e foarte frumos scrisă și pentru că e posibil ca dificultatea lecturii să fie strict problema mea personală. Poate voi o veți citi sau ați citit-o dintr-un foc. Chiar sunt curioasă să-mi spuneți ce părere ați avut despre ea dacă ați terminat-o. 🙂

Swing Time de Zadie Smith (ed. Litera)

Am citit acum 6 ani romanul de debut al lui Zadie Smith, ”Dinți albi”, așa că atunci când am început ”Swing Time” știam, oarecum, la ce să mă aștept.

Știam despre Zadie Smith că este o prozatoare excelentă și că explorează teme complexe și dificile: rasă, societate multi-culturală, familie, istorie, bogăție, sărăcie etc. Cred că v-ați dat seama, deja, că asta este cartea ”grea”, pe care n-o va lua vântul, de care vă spuneam la începutul acestui top. 😀

Prima parte a cărții mi-a adus aminte de tetralogia lui Ferrante. O prietenie dintre două fetițe de culoare, naratoarea și Tracy, ambele sărace, una talentată și cu o personalitate puternică, cealaltă mai puțin talentată, dar fascinată de prietena ei. Similitudinile cu Ferrante se opresc aici, însă, pentru că spre diferență de Lenu și Lila, prietenia dintre Tracey și naratoare încetează când fetele au 20 de ani. De aici, de fapt, povestea se pierde pentru mine sau, mai degrabă, își pierde focusul.

Ca și în cazul ”Fiicei Ceasornicarului”, și aici există salturi în timp și spațiu – nu la fel de greu de urmărit ca în romanul lui Kate Morton, totuși, dar care m-au împiedicat să mă implic emoțional în vreunul dintre firele narative. ”Swing Time” e mai degrabă o carte cerebrală decât una emoțională.

V-aș recomanda să o citiți pentru comentariile sociale profunde și nuanțate ale autoarei, pentru personajele foarte complexe și bine construite, dar și pentru modul în care prezintă problema rasei și a claselor sociale.

Nu este o carte care să te ”țină cu sufletul la gură” sau care să te ”prindă” și explorarea atâtor teme o face pe alocuri aridă și, poate, pentru unii, plictisitoare. E mai degrabă o meditație în proză despre cultură, celebritate, rasă și umanitate decât un roman cu o acțiune captivantă.

Pentru mine, însă, talentul literar al lui Smith compensează neajunsurile narative (lentoarea, multiplele subiecte pe care nu reușește să le atingă în profunzime etc).

Ceva în apă de Catherine Steadman (ed. Nemira)

Știți filmele alea în care personajul feminin aude un zgomot noaptea, în pădure, și iese singură din casă, ca o căprioară inocentă, strigând: ”E cineva acolo?”. Timp în care tu-ți tragi palme metaforice și te întrebi cine naiba ar face așa ceva?! Ei bine, cam ăsta e sentimentul pe care l-am avut pe tot parcursul thriller-ului ”Ceva în apă”. O frustrare și un ”Hai, frateeee!” aproape constant.

De ce am continuat să-l citesc, atunci? Pentru că romanul începe cu un hook foarte puternic (nu vă spun care să nu vă stric distracția dacă vreți s-o citiți) și voiam să văd cum ajunge acțiunea acolo.

Povestea, pe scurt, e următoarea: britanicii Mark și Erin merg în luna de miere în Bora Bora, unde se bucură de decorul tropical, până într-o zi când, în timp ce fac scuba diving, descoperă în apă o geantă misterioasă. Viețile le sunt date peste cap de această descoperire și, bineînțeles, puse în pericol. Premiza, în sine, e una bună pentru un thriller. Doar că Catherine Steadman, autoarea, nu este o scriitoare bună de thriller (de fapt, e actriță și ăsta e primul ei roman).

De ce spun că nu e o scriitoare bună? În primul rând, pentru că modul în care acționează personajele ei este complet neverosimil pentru mine. Naratoarea (Erin) se comportă toată cartea fix ca femeia dintr-un horror prost, care iese noapte în pădure, cu cămășuța de noapte pe ea, strigând cu o voce nevinovată: ”E cineva acolo?”.

Înțeleg că dacă personajul ar fi avut un dram de minte cartea s-ar fi terminat la pagina 167 și că era nevoie să fie nesăbuită, ca să existe conflict. Totuși, deși este o femeie educată și cerebrală, individa se comportă ca un copil de 10 ani. Asta, bineînțeles, când nu se comportă ca o spioană antrenată ani de zile de CIA. Lucru la fel de puțin credibil (deși poate mai puțin enervant decât celălalt).

În al doilea rând, una dintre regulile de bază ale scriitorilor de thriller este să nu le ofere personajelor o scăpare facilă. Ca să existe un conflict puternic, personajele trebuie să sufere, să fie în pericol. Tu, ca cititor, trebuie să fii îngrijorat. În ”Ceva în apă”, soluțiile sunt la tot pasul, ca farmaciile Catena.

Pe de altă parte, dacă vreți un thriller ușor, pe care să-l citiți cu un ochi la carte și cu altul la copilul din piscină (sau, și mai bine, la barul de cocktailuri), ”Ceva în apă” poate fi o alegere bună. Una dintre prietenele mele l-a citit și a avut o reacție mult mai bună decât a mea, deci s-ar putea să fie o chestiune de gustibus.

Bonus: Reese Witherspoon a declarat-o ”cartea lunii iunie 2018”, deci, din nou, s-ar putea ca eu să fiu prea cârcotașă și/sau să am alte gusturi în materie de thrillere.

***

Dacă ați citit vara asta alte cărți simpatice cu/despre femei (dar nu numai), vă aștept cu recomandări în comentarii. 😊