De ce mi-am propus să adun 100 de respingeri pe plan profesional în următorul an și de ce vă recomand și vouă să faceți același lucru.

*

În ultima perioadă am învățat două lecții foarte importante, apropo de a cere și de a fi respins, și aș vrea să le împărtășesc cu voi.

Prima lecție am învățat-o în august, când am luat un interviu unei persoane cunoscute în România pentru lipsa de inhibiții. A devenit, de fapt, celebră, tocmai pentru că se expune unor situații penibile, de care majoritatea oamenilor se feresc toată viața.

Interviul a fost foarte plăcut și am descoperit, în spatele aparențelor, un om extrem de matur, echilibrat și de muncitor. Marea surpriză a venit însă atunci când am întrebat persoana respectivă dacă e ceva de care îi este teamă. Nici în 1000 de ani n-aș fi bănuit răspunsul:

”Cumva mă sperie frica de respingere. Respingerea ar fi ceva mai drastic pentru mine, pentru că…M-am uitat recent la un fel de documentar despre respingere și cum să te confrunți cu ea și mi-am dat seama că trebuie să-ți pui întrebarea ”Ce pierd dacă nu pun întrebarea respectivă?”. Adică dacă primesc o respingere, oricum nu am ceea ce am cerut, deci, practic, nu am pierdut nimic. E doar frica de penibil, cred. Și cu asta trebuie să învăț să mă confrunt.”

I-am spus că nu m-am așteptat la așa un răspuns de la cineva care iese în fiecare minut în afara zonei de confort și mi-a spus că, de fapt, se luptă cu o teamă interioară, pe care se forțează să o depășească de fiecare dată.

Cu alte cuvinte, un om pe care l-ai bănui de lipsă totală de inhibiții este, de fapt, exact ca mine și ca tine. Ceea ce ne diferențiază, însă, e că persoana respectivă își depășește, de fiecare dată teama de ridicol și de respingere. Și devine, cu fiecare astfel de încercare, mai puternică.

A doua lecție am primit-o zilele trecute, de la iubitul meu. Își instalase mai multe soft-uri care aveau o perioadă de gratuitate de o lună (și care îți cereau datele bancare la instalare), pentru a alege unul dintre ele și a-l achiziționa. La finalul lunii, a descoperit că unul dintre ele avea doar 2 săptămâni de gratuitate și că fusese deja taxat 80 de dolari pentru utilizarea lui.

Bineînțeles, suma nu era enormă, dar era deranjat că pentru un program pe care îl testase, efectiv, 20 de minute, fusese taxat 80 de dolari. Mi-a spus că are de gând să le scrie celor de la firma respectivă, să-și ceară banii înapoi.

– Dar scria undeva că perioada de testare gratuită e de doar 2 săptămâni? l-am întrebat
– Da, în Terms of Service. Dar cine citește Terms of Service?!
– Și scrie undeva că se pot returna banii?
– Nu. Scrie clar că ei nu returnează banii.
– Și atunci?!
– Și atunci o să le cer să mi-i returneze. Nu mi se pare corect să fiu taxat pentru un serviciu pe care l-am testat, efectiv, 20 de minute, la fel ca un om care l-a folosit timp de 2 săptămâni. Nu e principial, nu poți trata oamenii ”la oală”. Vreau să țină cont de situația mea individuală.
– Îți înțeleg frustrarea, dar dacă oamenii sunt ”acoperiți” de specificațiile astea, chiar și în small print, n-ai nicio șansă.
– O să vezi.

Le-a scris celor de la firma respectivă și i-a răspuns cineva de la Customer Service, care i-a adus aceleași argumente pe care i le-am adus eu. I-am zâmbit triumfătoare:

– Vezi? Ți-am spus că-ți pierzi timpul. Poți să-ți iei adio de la banii ăia!
– O să le scriu din nou.

Și, evident, le-a scris din nou. Un mail scurt, dar foarte elocvent, în care le-a explicat că, deși înțelege politica companiei, e convins că ei ar prefera să-l aibă în calitate de client când o să fie confortabil să fie clientul lor, versus în prezent, când e constrâns s-o facă, din cauza unui small print.

Cel de la Customer Service i-a răspuns și i-a spus că nu are ce să facă, dar că o să-i trimită cazul departamentului de Financiar.

– Și dacă și ăia o să-ți spună nu?
– O să-l caut pe CEO pe LinkedIn, dacă e nevoie și o să-i scriu lui. Nu e vorba despre bani, ci despre a fi fair și a trata cazurile clienților individual.

A doua zi a primit răspunsul de la Customer Service. În pofida politicii companiei, au decis să-i dea dreptate și să-i restituie suma.

Iubitul meu și-a primit înapoi cei 80 de dolari și eu am primit o lecție de viață de toți banii: dacă nu ceri, răspunsul va fi întotdeauna NU. Dacă ceri însă, în pofida tuturor argumentelor logice împotriva ta, a tuturor politicilor de companie și a tuturor small print-urilor din lume, răspunsul s-ar putea, uneori, să fie DA.

Anul ăsta am cerut doar 4 lucruri pe plan profesional, de fiecare dată în ciuda primelor impulsuri, de a nu cere nimic sau de a renunța și de a accepta ceea ce mi se oferă. Într-un caz am primit exact ce am vrut, în 2 cazuri n-am primit ce am cerut, dar am primit mai mult decât mi s-a oferit inițial și într-unul am fost respinsă.

Prima dată a fost atunci când mi-am dat demisia de la ultimul job, în martie. Știam că n-o să mai apuc evaluarea anuală, la care aș fi primit un bonus egal cu un salariu, așa că i-am scris șefului meu și l-am întrebat dacă puteam să păstrez, în schimb, Mac-ul pe care mi-l cumpărase cu doi ani în urmă și pe care lucram. Și poate n-aș fi îndrăznit să fac niciodată gestul ăsta, dacă n-aș fi văzut că o colegă a făcut același lucru cu un an mai devreme, când plecase din firmă.

I-am scris, așadar, șefului meu cu mari emoții și m-am pregătit pentru un refuz politicos, pentru care, evident, nu i-aș fi purtat pică. Ce credeți că s-a întâmplat, însă? O să vă spun doar că textul ăsta este scris pe același Mac pe care am scris și fiecare text/articol/mail din ultimii doi ani și ceva.

A doua oară când am cerut ceva, a fost vorba despre un job. Cu toate că îmi propusesem să-mi iau un an sabatic, atunci când am văzut o ofertă de job ce mi s-a părut foarte interesantă, am depus un CV. Ce s-a întâmplat? Absolut nimic. De fapt, nici n-am primit vreun răspuns la email (ceea ce, desigur, e jenant în 2017, dar pățăști). Apoi a venit o oportunitate fantastică, pe care n-aș fi putut-o accepta dacă aș fi avut un full time job. Deci tot răul spre bine. Dacă n-aș fi aplicat la acel job, însă, probabil mi-aș fi reproșat că n-am făcut tot ce-mi stătea în putință. Așa, n-am nimic să-mi reproșez.

Celelalte două dăți când am cerut ceva, a fost vorba despre negocieri financiare. Am făcut-o susținută de iubitul meu, care mi-a amintit, ori de câte ori am uitat, că merit mai mult. Și că nimeni n-o să-mi dea mai mult dacă nu cer.

Într-un caz am primit mai puțin decât am cerut, dar mai mult decât mi s-a oferit inițial. În al doilea caz am primit ceva total diferit de ceea ce am cerut, dar cu mai mari beneficii pe termen lung.

Ce aș fi primit dacă nu ceream nimic? Absolut nimic în primul caz și niște oferte care nu m-ar fi mulțumit, psihologic, în cel de-a treilea și al patrulea caz. Cu toate că am lecțiile astea la activ acum, sunt ferm convinsă că și data viitoare când va fi nevoie să cer sau să negociez ceva o s-o fac ezitând și cu o imensă teamă de respingere.

De ce ne e atât de teamă să fim respinși? Pentru că ne dorim cu disperare să fim ca toți ceilalți, să fim apreciați și acceptați. De altfel, nevoia de apartenență e pe a treia treaptă a piramidei nevoilor a lui Maslow, imediat după nevoile fiziologice primare și nevoia de siguranță.

Ce se întâmplă atunci când ești respins? Evident, nu ești acceptat și ți se anulează apartenența de care ai disperată nevoie. Dacă ți-ai repeta, însă, că teama de respingere e doar o monedă de schimb, e ”prețul” pe care îl plătești pentru a primi ceea ce vrei (și meriți), poate n-o s-o mai vezi ca pe ceva paralizant și înfricoșător. Eu, una, îmi propun să fac asta, pe viitor.

***

O să închei acest articol explicându-vă de unde vine titlul lui. Cineva a share-uit zilele trecute un articol numit ”Why you should aim for 100 rejections a year”.

Autoarea, o scriitoare care e la început de carieră, povestește cum a discutat la un moment dat cu o altă scriitoare, al cărei succes în domeniu o frustra, întrebând-o cum de primește atâtea burse și cum de publică în atâtea reviste. Răspunsul ei?

“Collect rejections. Set rejection goals. I know someone who shoots for one hundred rejections in a year, because if you work that hard to get so many rejections, you’re sure to get a few acceptances, too.”

Schimbarea asta de perspectivă mi s-a părut fantastică! În loc să te lași blocat de perfecționism și să te concentrezi pe a bifa un anumit număr de realizări, îți poți oferi sentimentul eliberator (și nou!) de a bifa un anumit număr de…respingeri. Și, așa cum spunea scriitoarea de mai sus, dacă lucrezi atât de mult să primești atâtea respingeri, cu siguranță vei avea și succes, de câteva ori.

De altfel, în același articol pe care vi l-am recomandat mai sus, autoarea dă exemplul unei clase de olărit, în care la jumătate dintre cursanți li s-a spus că pentru a trece clasa trebuie să realizeze 22 de kilograme de obiecte ceramice, în timp ce la cealaltă jumătate li s-a spus că trebuie să realizeze un singur obiect, dar care să fie perfect (cantitativ vs calitativ, cu alte cuvinte). Ce s-a întâmplat la finalul cursului? În mod surprinzător, lucrările cele mai bune au venit din jumătatea de clasă căreia i se ceruse să lucreze cantitativ – aceștia au muncit încontinuu, s-au perfecționat și au învățat din greșeli, în timp ce studenții cărora li se ceruse să facă un efort calitativ și-au pierdut majoritatea timpului paralizați de perfecționism.

Sper să țineți minte exemplul ăsta data viitoare când vă blocați în fața unui proiect și, mai ales, să încercați exercițiul celor 100 de respingeri (sau, dacă ”respingere” vă sună prea înspăimântător, gândiți-vă ca la asta ca la exercițiul celor 100 de șanse). Eu, una, mai am 99 de respingeri până la obiectivul de 100. Și zău dacă n-o să profit de orice șansă de a fi respinsă! 😀