Stii de cand deschizi ochii atunci cand o sa ai o zi excelenta. Soarele straluceste prin perdea, facand mici jocuri de lumina pe pielea ta, patul inca miroase a flori de camp, intinzi mana si atingi boabele de struguri pe care le-ai savurat in ajun, totul zambeste in jur.

Acesta este motivul pentru care, inca de cand am deschis ochii azi, am stiut ca voi avea o zi execrabila. Sau, mai bine zis, oribila. Asa ca nu m-am grabit sa parasesc asternutul sifonat. M-am intors spre celalalt locatar al patului meu, l-am sarutat usor si l-am invelit cu plapuma. Si, spre diferenta de toate filmele siropoase pe care le-am vazut la viata mea, a mormait ceva ininteligibil, si si-a varat nasul sub plapuma. So much for romance!

Dar stiam ca asta nu e totul. O zi proasta care se respecta continua la fel cum incepe. Prost. Asa ca mi-am injurat soarta potrivnica, mi-am cautat pe podea ceva resturi de haine, si m-am dus sa-mi termin munca suspendata in ajun. Nimic, dar nimic nu poate sa fie mai frustrant decat sa trebuiasca sa lucrezi langa cineva care doarme angelic. Si, surprinzator sau nu, nu am reusit sa scriu nimic. Nu mai aveam suficienta inspiratie.
Plus ca mi-am pierdut si ultima urma de karma buna pe care o aveam, cand am dat cu ochii de pachetul pe care l-am primit ieri. Trei chiloti (pentru ca nu sunt panties) supradimensionati, dantelati si oribili, pe care o respectabila firma de lenjerie franceza mi i-a expediat in colet, in locul setului absolut superb, visiniu pe care-l comandasem. Acum trebuie sa sun la numarul respectiv, si sa le explic in franceza mea prafuita cum n-o sa dau in vecii vecilor zilelor mele cateva milioane de lei pentru trei chiloti pe care si bunica ar avea retineri sa-i poarte. Plus ca au intarziat cu livrarea vreo 3 luni, ceea ce e culmea!

Si asa am mancat amarata un mic-dejun compus din chipsuri, trei Chocotoaffe si suc de morcovi cu kiwi. Ceea ce eu consider ca este foarte potrivit pentru micul-dejun, mai ales atunci cand te strang pantalonii care iti cadeau de pe solduri acum doua saptamani. Note to myself: Verifica daca nu cumva podeaua s-a umflat in mod inexplicabil si cantarul nu e afectat de noua ei inclinare!

Ce s-a mai intamplat bun azi poate va intrebati? Ei bine, in timp ce ma dadeam mare in fata colegilor cu ultima mea achizitie, o umbrela germana sort of kind of very expensive care cica are spitele din carbon si deci nu se rup in vant, ghiciti ce se paseaza? Dap, am rupt o spita din carbon, care nu se rupe. M-am uitat admirativ la muschii bine dezvoltati ai degetelor mele si mi-am zis in gand ca sunt o proasta. Si nesimtitii aia au ras cu gura pana la urechi, ca in reclama de la Sprite cu gazelelele. Sper sa li se rupa si lor o spita de carbon cand le e lumea mai draga!

Apoi, in drum spre celalalt work place, am dat peste un traffic jam atat de groaznic, ca am stat 10 minute geam in geam cu Oana Roman si potaia de pe scaunul din dreapta ei. Nu stiu daca eu sau ea ne simteam mai penibil. Asa ca, dupa ce maxiul in care ma aflam a parcurs vreo 20 de metri in 30 de minute, m-am dat jos si am continuat drumul pe jos. Bineinteles ca toti soferii blocati in trafic au considerat ca e de datoria lor sa ma clacsoneze cand am trecut pe langa ei. Si i-am iertat pe toti, pe principiul dragostei crestine si al tolerantei fata de imbecili, mai putin pe un sofer de tir, al carui claxon aproape mi-a dat atac de cord. Asa ca m-am intors, m-am apropiat, si l-am intrebat: „Te simti mai barbat ca m-ai bagat in toti sperietii cu claxonul tau?” S-a uitat tamp la mine. „Stiti cum se spune”, a inceput el cu un ranjet. „Masina mare…”, „Masina mare, nesimtire mare?…sau masina mare, creier mic?” l-am intrebat si m-am intors pe calcaie, fara sa astept toate urarile pe care m-ar fi rugat sa le transmit rudelor mele demult decedate.

Cand ajung la birou, colac peste pupaza, o colega ma intreaba, uitandu-se la parul meu: „Vaaai, dar asa de tare ploua afara?” Ma balbai, rosesc, ii zic ca am prins ploaia de acum doua ore, si plec pana nu apuca sa-mi raspunda. N-am avut timp sa fac baie aseara, asta inseamna sa nu ies din casa? Don’t answer!

Ultimul semn bun al acestei zile minunate a fost sosirea in redactie a unei noi colege, dupa care toata lumea si-a sucit gatul pana la limita fracturii. Un fotomodel cu alura de frantuzoaica rafinata, care mai e si profesoara de germana si engleza, pe deasupra. Si pe care toata lumea vrea sa o angajeze pe loc, fara proba. Swonderful! Bineinteles ca nu avea alta zi in care sa vina, decat aia in care parul meu pare lins de o cireada de vaci insetate. Ok, guys, am sters-o. O sa fug sa ma ascund in toaleta, pana astia termina cu insistentele de a face pozele de legitimatii azi. Prefer ca pe a mea sa scrie: „Arata prea oribil si s-a rupt filmul”, decat sa o fac in aceste conditii. Va doresc tuturor tot ce-mi doream si mie de dimineata. Sa vina mai repede seara!